sorinnica.ro/nu-toate-schimbarile-incep-cu-o-decizie-unele-incep-cu-o-intrebare

Uneori, schimbarea începe într-un moment care nu seamănă deloc cu o schimbare. Nu pleci de la un loc de muncă, nu închei o relație, nu începi ceva nou și nici nu îți faci un plan ambițios pentru următoarele șase luni. Doar te oprești, pentru câteva secunde, și îți pui o întrebare pe care până atunci ai reușit să o eviți.

„Chiar mai vreau asta?”

„De ce fac lucrurile în felul acesta?”

„Dacă nu mi-ar fi teamă, ce aș face diferit?”

„Când am început să cred că trebuie să fie așa?”

O întrebare bună nu îți oferă imediat un răspuns. Și tocmai acesta poate fi rolul ei important: te scoate, pentru câteva clipe, din certitudinea cu care îți trăiai viața.

Există perioade în care funcționăm foarte bine fără să ne mai întrebăm aproape nimic. Ne trezim, mergem la serviciu, răspundem la mesaje, rezolvăm probleme, ne ocupăm de ceilalți, respectăm promisiuni și continuăm planuri începute cu mult timp în urmă. Viața poate arăta perfect funcțională, în timp ce unele dintre alegerile noastre au devenit atât de automate încât nici nu mai știm de ce le facem.

Întrebarea întrerupe această automatizare.

Nu pentru că ne spune ce să schimbăm, ci pentru că ne obligă să observăm că există, de fapt, o alegere. Iar senzația că „așa se face” poate începe să se transforme în întrebarea „dar chiar trebuie să fie așa?”.

În psihologie, autonomia nu înseamnă să faci întotdeauna ceea ce ai chef. Înseamnă, mai profund, să simți că propriile acțiuni îți aparțin și că există o legătură între ceea ce faci și ceea ce consideri important. Cercetările din teoria autodeterminării leagă această experiență a autonomiei de motivație de mai bună calitate, dezvoltare psihologică și stare de bine.

De aceea, uneori, întrebarea care ne schimbă nu este „Ce trebuie să fac?”, ci „De ce aleg să fac asta?”.

Diferența pare mică, dar psihologic poate fi importantă. Prima întrebare presupune că există deja o obligație și caută doar următorul pas. A doua se întoarce la sursa comportamentului și verifică dacă acesta mai este al nostru.

Poate descoperi că faci ceva pentru că îți dorești. Dar poate descoperi și că faci acel lucru din teamă, din obișnuință, pentru aprobarea cuiva sau pentru că, la un moment dat, ai decis că aceasta este singura variantă acceptabilă.

Și aici apare una dintre cele mai interesante funcții ale întrebărilor: ele pot scoate la suprafață diferența dintre viața pe care o alegem și viața pe care am învățat să o continuăm.

Nu orice întrebare ajută, însă.

Există întrebări care deschid și întrebări care ne închid. „Ce pot înțelege din asta?” poate conduce într-o direcție foarte diferită de „De ce sunt mereu așa?”. „Ce am nevoie acum?” poate fi mai folositoare decât „De ce nu sunt niciodată suficient de bun?”.

Cercetările despre reflecția asupra propriei persoane arată că introspecția nu este automat benefică. Atunci când rămânem prea mult în interiorul experienței, întrebările despre noi pot alimenta ruminația. În schimb, o anumită distanță psihologică poate favoriza o reflecție mai adaptativă și orientată spre înțelegere și rezolvare de probleme.

Poate de aceea merită să schimbăm uneori și forma întrebării.

Nu doar „De ce mi se întâmplă asta?”, ci „Ce se întâmplă cu mine când trăiesc asta?”.

Nu doar „De ce nu reușesc?”, ci „Ce presupun despre mine atunci când nu reușesc?”.

Nu doar „Ce este în neregulă cu viața mea?”, ci „Ce parte din viața mea nu mai seamănă cu persoana care sunt acum?”.

Ultima întrebare poate fi surprinzător de puternică. Pentru că oamenii se schimbă, dar uneori continuă să trăiască după decizii luate de o versiune mai veche a lor.

Poate ai ales un drum când aveai douăzeci de ani și încă îl urmezi la patruzeci. Poate ai învățat să fii persoana care nu refuză niciodată și încă te simți vinovat când spui „nu”. Poate ai construit o imagine despre cine trebuie să fii și ai devenit atât de bun la respectarea ei încât ai uitat să verifici dacă îți mai aparține.

În astfel de situații, întrebarea nu produce imediat o revoluție. Produce ceva mai discret: o fisură în vechea explicație.

Iar prin acea fisură poate intra posibilitatea.

„Dacă nu trebuie să demonstrez nimic nimănui, ce aș păstra?”

„Dacă nu mi-ar fi teamă să dezamăgesc, ce aș schimba?”

„Ce fac doar pentru că mi-am spus cândva că trebuie?”

„Ce parte din mine nu mai are loc în viața pe care am construit-o?”

Nu trebuie să răspunzi imediat. Unele întrebări au nevoie să rămână o vreme în tine. Uneori, răspunsul apare în zile obișnuite: într-o reacție care te surprinde, într-un sentiment de ușurare atunci când un plan se anulează, într-o invidie pe care nu o înțelegi sau într-un moment în care îți dai seama că nu mai vrei ceea ce ai crezut mult timp că trebuie să vrei.

Asta nu înseamnă că orice îndoială este un semn că trebuie să schimbi direcția. Și nici că fiecare disconfort ascunde o viață greșită. Uneori, întrebarea bună nu duce la plecare, ci la o alegere mai conștientă de a rămâne.

Poate răspunsul este: „Da, încă vreau asta. Dar vreau să o fac altfel.”

Și aceasta este tot o schimbare.

În fond, dezvoltarea personală nu înseamnă să te transformi permanent într-o altă persoană. Uneori înseamnă să verifici dacă viața pe care o construiești încă are legătură cu persoana care ai devenit.

De aceea, înainte de următoarea decizie importantă, poate merită să nu te grăbești să găsești soluția. Oprește-te puțin și găsește întrebarea care lipsește.

Pentru că uneori nu ne schimbă răspunsul.

Ne schimbă faptul că, pentru prima dată, am avut curajul să întrebăm altfel.

Notă clinică

Întrebările orientate spre sine pot susține autocunoașterea și reevaluarea unor alegeri, dar introspecția nu este întotdeauna benefică. Atunci când analiza propriei persoane devine repetitivă, autocritică și lipsită de o direcție constructivă, ea poate alimenta ruminația în loc să favorizeze schimbarea. Cercetările asupra auto-distanțării sugerează că modul în care reflectăm asupra unei experiențe contează: o perspectivă suficient de detașată poate facilita înțelegerea și rezolvarea de probleme. Dacă întrebările despre propria viață sunt însoțite persistent de anxietate, deprimare, autocritică severă sau senzația de blocaj, explorarea lor împreună cu un specialist în sănătate mintală poate fi mai utilă decât încercarea de a găsi singur răspunsul corect.

Bibliografie

Ayduk, Ö. and Kross, E. (2010) ‘From a distance: Implications of spontaneous self-distancing for adaptive self-reflection’, Journal of Personality and Social Psychology, 98(5), pp. 809–829.

Deci, E.L. and Ryan, R.M. (2000) ‘The “what” and “why” of goal pursuits: Human needs and the self-determination of behavior’, Psychological Inquiry, 11(4), pp. 227–268.

Deci, E.L. and Ryan, R.M. (2012) ‘Self-determination theory’, in Van Lange, P.A.M., Kruglanski, A.W. and Higgins, E.T. (eds.) Handbook of Theories of Social Psychology. Vol. 1. London: Sage, pp. 416–437.

Kross, E. and Ayduk, Ö. (2017) ‘Self-distancing: Theory, research, and current directions’, Advances in Experimental Social Psychology, 55, pp. 81–136.

Murdoch, E.M. et al. (2023) ‘The effectiveness of self-distanced versus self-immersed reflections among adults: Systematic review and meta-analysis of experimental studies’, Stress and Health.

Vansteenkiste, M. and Ryan, R.M. (2013) ‘On psychological growth and vulnerability: Basic psychological need satisfaction and need frustration as a unifying principle’, Journal of Psychotherapy Integration, 23, pp. 263–280.