sorinnica.ro/poti-sa-ti-iubesti-enorm-copilul-si-totusi-sa-ai-nevoie-sa-fii-singur

Există o vinovăție despre care se vorbește mai puțin în parenting: vinovăția de a-ți dori, uneori, să nu te mai strige nimeni. Să închizi ușa unei camere, să bei o cafea fără să răspunzi la întrebări, să mergi singur până la magazin sau pur și simplu să stai câteva minute fără ca cineva să aibă nevoie de tine.

Și poate că, imediat după ce apare această dorință, apare și gândul: „Dacă îmi iubesc copilul atât de mult, de ce simt nevoia să fiu singur?”

Poate tocmai pentru că îl iubești și pentru că rolul de părinte presupune o disponibilitate care, dacă devine permanentă, poate lăsa foarte puțin loc pentru persoana care există dincolo de acest rol.

A fi părinte înseamnă să fii atent la altcineva în mod repetat. Cineva are nevoie să mănânce, să fie dus undeva, ascultat, liniștit, încurajat, supravegheat, ajutat, înțeles sau pur și simplu văzut. Chiar și atunci când copilul nu cere nimic concret, părintele poate rămâne într-o stare de disponibilitate: „Dacă are nevoie de mine?”

Această disponibilitate continuă are un cost psihologic care nu se vede întotdeauna. Nu este vorba doar despre câte lucruri faci într-o zi, ci despre cât de rar poți să renunți complet la rolul de persoană responsabilă pentru altcineva.

De aceea, uneori, ceea ce numim „nevoia de a fi singur” nu este o nevoie de distanță față de copil. Este o nevoie de a nu fi responsabil pentru nimeni, măcar pentru puțin timp.

Este o diferență importantă.

Poți să-ți dorești să fii singur și, în același timp, să vrei să știi că fiul sau fiica ta este bine. Poți să te bucuri când pleacă într-o excursie și să simți în același timp că ți-e dor. Poți să numeri minutele până când vei avea puțin timp pentru tine și să fii sincer fericit când copilul se întoarce.

Sentimentele acestea nu se exclud.

De fapt, cercetările recente asupra părinților arată că timpul personal — acele perioade în care adultul este liber de solicitări externe și poate face ceva ales de el — poate avea o funcție de recuperare. Într-un studiu din 2026, părinții care raportau că avuseseră timp pentru ei înșiși în anumite zile prezentau mai multă afectivitate pozitivă, mai puțină afectivitate negativă și indicatori mai buni ai recuperării fiziologice după stres.

Așadar, „vreau să fiu singur” nu trebuie tradus automat prin „nu mai suport să fiu cu copilul meu”.

Uneori înseamnă: „Am nevoie să mă întorc puțin la mine.”

Există însă o capcană în felul în care vorbim despre acest lucru. Când spunem „ai grijă și de tine”, sună ca și cum părintele ar trebui să mai adauge încă o sarcină pe lista lui: să facă sport, să mediteze, să citească, să iasă cu prietenii, să aibă hobby-uri și să fie și un părinte prezent și echilibrat.

Dar poate că uneori nu este nevoie de încă o activitate.

Poate este nevoie de absența obligației de a face ceva.

Să stai singur în mașină înainte să intri în casă. Să faci un duș fără grabă. Să te plimbi fără destinație. Să privești pe fereastră. Să mănânci ceva fără să împarți. Să nu fii nici terapeut, nici profesor, nici organizator, nici negociator, nici persoana care știe unde este fiecare lucru din casă.

Solitudinea poate fi un spațiu în care identitatea nu mai este construită în jurul nevoilor celorlalți.

Și tocmai aici apare o întrebare interesantă pentru orice părinte: mai există în viața mea momente în care nu sunt „părintele cuiva”, ci pur și simplu eu?

Nu este o întrebare despre egoism. Este despre continuitatea identității.

Pentru că un risc al parentingului intens este ca adultul să înceapă să confunde iubirea cu disponibilitatea permanentă. Dacă sunt un părinte bun, trebuie să fiu mereu acolo. Dacă plec, poate îl rănesc. Dacă vreau timp pentru mine, poate înseamnă că sunt egoist. Dacă mă bucur când copilul este plecat, poate ceva nu este în regulă cu mine.

Dar iubirea nu se măsoară prin absența totală a nevoilor personale.

Un părinte poate fi profund conectat cu copilul său și să aibă limite. Poate fi prezent fără să fie disponibil în fiecare secundă. Poate spune „acum am nevoie de puțin timp pentru mine” fără ca această propoziție să devină o respingere.

Mai mult, recuperarea părintelui poate conta și pentru felul în care acesta intră din nou în relația cu copilul. Un studiu recent asupra recuperării după stres parental a găsit asocieri între experiențe precum relaxarea, sentimentul de control și activitățile care oferă sentiment de competență, pe de o parte, și atitudini parentale mai pozitive, pe de altă parte.

Nu înseamnă că orice oră petrecută singur îl transformă automat pe părinte într-unul mai bun. Înseamnă că un adult care nu are niciodată ocazia să-și refacă resursele poate ajunge să ofere copilului ceea ce îi mai rămâne, nu ceea ce are nevoie să ofere.

Aici trebuie făcută însă o distincție importantă. Nevoia sănătoasă de solitudine spune: „Am nevoie să mă încarc și apoi vreau să mă întorc în relație.” Epuizarea profundă poate spune altceva: „Nu mai vreau să fiu aici.”

Cele două pot arăta asemănător la început, dar nu sunt același lucru.

În burnout-ul parental, epuizarea poate fi însoțită de distanțare emoțională față de copil, sentimentul că nu mai ești părintele care erai și pierderea sentimentului de eficiență sau de plăcere în rolul parental. Cercetările longitudinale sugerează că epuizarea poate preceda creșterea distanțării emoționale, ceea ce face importantă recunoașterea oboselii înainte ca ea să se transforme într-o desprindere persistentă.

De aceea, poate că întrebarea nu este „Am voie să vreau să fiu singur?”, ci „De ce am nevoie de singurătate acum?”

Dacă răspunsul este „pentru că vreau să-mi aud din nou gândurile”, este una dintre situații. Dacă răspunsul este „pentru că nu mai suport să aud vocea copilului meu”, „pentru că nu mai simt nimic” sau „pentru că vreau să dispar din rolul acesta”, merită privit cu mai multă atenție.

Nu trebuie să aștepți să ajungi la limită pentru a-ți lua spațiu.

Poate că una dintre cele mai sănătoase idei pe care le poate învăța un copil despre iubire este că oamenii care se iubesc nu trebuie să fie lipiți unul de celălalt în permanență. Pot să se apropie și să se retragă, să fie împreună și să aibă momente separate, să se caute și să se lase în pace.

Un părinte care își permite să spună „acum am nevoie de puțin timp pentru mine, apoi sunt din nou aici” nu îi transmite copilului că este mai puțin iubit.

Îi poate transmite ceva mult mai valoros: că iubirea și limitele pot exista în același loc.

Poate că, uneori, cea mai bună formă de grijă față de copil nu începe cu încă ceva făcut pentru el.

Începe cu câteva minute în care îți amintești că, înainte de a fi părinte, ești și om.

Iar faptul că ai nevoie, din când în când, să fii singur nu micșorează iubirea pe care i-o porți copilului.

Poate doar îți amintește că și tu faci parte din relația de care ai grijă.

Notă clinică

Nevoia de timp personal și de solitudine este compatibilă cu o relație sănătoasă părinte–copil și nu reprezintă, în sine, un semn de respingere sau de lipsă de iubire. Devine importantă evaluarea situației atunci când nevoia de retragere este persistentă, este însoțită de epuizare intensă, iritabilitate, pierderea plăcerii în relația cu copilul, sentiment de ineficiență, distanțare emoțională sau senzația că rolul parental a devenit imposibil de suportat. Cercetările asupra burnout-ului parental arată că epuizarea și distanțarea emoțională se pot consolida reciproc și pot afecta calitatea comportamentelor parentale. În astfel de situații, discuția cu un psiholog sau psihoterapeut poate ajuta la diferențierea dintre nevoia firească de recuperare și o stare de suprasolicitare care necesită intervenție.

Bibliografie

Cheung, R.Y.M., Chan, S.K.C., Chui, H., Chan, W.M. and Ngai, S.Y.S. (2022) ‘Enhancing parental well-being: Initial efficacy of a 21-day online self-help mindfulness-based intervention for parents’, Mindfulness, 13, pp. 2812–2826.

Mikolajczak, M. and Roskam, I. (2020) ‘Parental burnout: Moving the focus from children to parents’, New Directions for Child and Adolescent Development, 2020(174), pp. 7–13.

Roskam, I., Brianda, M.E. and Mikolajczak, M. (2018) ‘A step forward in the conceptualization and measurement of parental burnout: The Parental Burnout Assessment (PBA)’, Frontiers in Psychology, 9, 758.

Roskam, I. and Mikolajczak, M. (2021) ‘The slippery slope of parental exhaustion: A process model of parental burnout’, Journal of Applied Developmental Psychology, 77, 101354.

Rusu, P.P., Candel, O.-S., Bogdan, I., Ilciuc, C., Ursu, A. and Podina, I.R. (2025) ‘Parental stress and well-being: A meta-analysis’, Clinical Child and Family Psychology Review, 28, pp. 255–274.

Ścigała, D.K., Sikora-Ścigała, J. and Zdankiewicz-Ścigała, E. (2025) ‘Alexithymia and attachment dimensions in relation to parental burnout: A structural equation modelling approach’, PLOS ONE, 20(11), e0334647.