Notă: articolul abordează teme sensibile legate de moarte, violență și procesarea corpului uman. Analiza are scop informativ și se bazează pe literatura de specialitate citată. Descrierea sau explicarea unui comportament nu reprezintă justificarea lui.
Într-o peșteră din Cheddar Gorge, în sud-vestul Angliei, arheologii au găsit fragmente umane vechi de aproximativ 14.700 de ani. Oasele nu fuseseră doar îngropate sau abandonate. Purtau urmele dezarticulării, ale îndepărtării țesuturilor și ale spargerii pentru extragerea măduvei. Craniile fuseseră prelucrate cu grijă până când partea lor superioară căpătase forma unor recipiente. Pe unul dintre oase fusese gravat chiar și un desen (Bello, Parfitt and Stringer, 2011; Bello et al., 2017).
Ce s-a întâmplat la Gough’s Cave?
Au mâncat niște oameni pentru că mureau de foame? Și-au consumat morții ca parte a unui ritual? Au vrut să umilească un dușman? Sau toate aceste categorii, atât de clare pentru noi, se amestecau într-un sens cultural pe care nu îl mai putem recupera?
Oasele pot păstra urmele unui gest. Mult mai rar păstrează și intenția celui care l-a făcut.
Cum poate un os să devină probă
O tăietură pe un os uman nu demonstrează automat canibalismul. Corpul poate fi dezmembrat din numeroase motive: pregătirea unei înmormântări secundare, transportarea rămășițelor, un ritual funerar, violență sau îndepărtarea țesuturilor fără consumarea lor.
De aceea, cercetătorii caută o combinație de indicii. Printre ele se află tăieturi în locurile potrivite pentru desprinderea mușchilor și dezarticularea membrelor, fracturarea oaselor proaspete pentru accesul la măduvă, urme de percuție, urme dentare umane, ardere, precum și tratarea și aruncarea oaselor umane în același mod ca oasele animalelor consumate (Fernández-Jalvo et al., 1999; Cole, 2017).
Comparația este esențială. Dacă oasele umane și cele de cerb au fost tranșate cu tehnici asemănătoare, în același loc și în aceeași perioadă, ipoteza consumului devine mult mai puternică. Exact această convergență a dovezilor a susținut interpretarea unor situri precum Gran Dolina, Moula-Guercy, Goyet sau Gough’s Cave.
Dar chiar și atunci când consumul este foarte probabil, motivul rămâne dificil de stabilit. O revizuire recentă a dovezilor tafonomice arată că foamea extremă, ritualul mortuar și alte forme de canibalism pot lăsa tipare osoase care se suprapun. Urmele pot spune ce i s-a făcut corpului, însă nu pot spune singure ce credeau oamenii care au făcut acel lucru (Bello, 2025).
Nu un trecut canibal, ci episoade diferite
La Gran Dolina, în complexul Atapuerca din Spania, rămășițe umane vechi de aproximativ 850.000 de ani au fost procesate asemănător animalelor. Printre victime se aflau mai mulți indivizi tineri. Cercetătorii au propus consumul alimentar, competiția teritorială și violența dintre grupuri ca explicații posibile (Fernández-Jalvo et al., 1999; Saladié et al., 2012).
La Moula-Guercy, în Franța, oasele a șase neanderthalieni de acum aproximativ 100.000 de ani au fost găsite împreună cu resturi de animale. Distribuția fragmentelor, tăieturile și spargerea oaselor indică o procesare comparabilă cu aceea aplicată vânatului (Defleur et al., 1999).
În peșterile Goyet din Belgia, oase neanderthaliene vechi de aproximativ 41.000–45.000 de ani prezintă urme clare de măcelărire, iar câteva fragmente au fost folosite ulterior ca unelte pentru retușarea pietrei (Rougier et al., 2016). O analiză publicată în 2025 a identificat o selecție neobișnuită: patru femei adulte sau adolescente și doi indivizi imaturi, aparent veniți din afara zonei. Autorii consideră posibil ca aceștia să fi fost membri ai unui alt grup, selectați în contextul unui conflict. Este o inferență susținută de mai multe tipuri de date, nu o certitudine despre identitatea celor care i-au ucis sau despre motivul lor exact (Cosnefroy et al., 2025).
Mult mai târziu, într-o comunitate agricolă neolitică de la El Mirador, tot în Atapuerca, cercetătorii au identificat un episod scurt petrecut în urmă cu aproximativ 5.600 de ani. Analizele indică persoane locale, nu străini veniți de departe, iar datele nu susțin o foamete. Contextul este mai compatibil cu un episod de violență între grupuri, dar nici aici intenția nu poate fi citită direct pe os (Saladié et al., 2025).
Aceste descoperiri demonstrează că antropofagia a existat. Nu demonstrează că oamenii preistorici erau în primul rând canibali și abia apoi vânători-culegători. Siturile sunt separate de sute de mii de ani, aparțin unor populații diferite și indică situații diferite. Ar fi ca și cum un arheolog al viitorului ar găsi urmele câtorva războaie și ar concluziona că întreaga noastră existență cotidiană a fost război.
Dacă nu ofeream atât de multe calorii, de ce ne-am fi mâncat?
Arheologul James Cole a estimat valoarea energetică a corpului uman și a comparat-o cu aceea a animalelor disponibile în Paleolitic. Concluzia sa nu a fost că omul nu avea valoare nutritivă, ci că oferea mult mai puține calorii decât un bizon, un cal, un rinocer lânos sau un mamut. În plus, un om este o pradă periculoasă: poate anticipa, coopera, fugi și riposta (Cole, 2017).
Rezultatul slăbește explicația simplă potrivit căreia homininii ar fi fost vânați în mod obișnuit doar ca sursă eficientă de hrană. Nu exclude consumul oportunist și nici situațiile de supraviețuire. Ne obligă însă să luăm în serios și alte motivații: controlul teritoriului, răzbunarea, umilirea adversarului, integrarea simbolică a celui mort sau un ritual funerar.
Iar aceste motive nu se exclud. O practică poate furniza calorii și, simultan, poate transmite un mesaj, poate exprima doliu sau poate consolida apartenența la grup. Noi separăm hrana, religia, politica și moartea în sertare conceptuale. Oamenii de atunci nu erau obligați să folosească aceleași sertare.
Când cultura ajunge să modifice biologia
Un exemplu modern arată cât de profund se pot întâlni cultura și biologia. În populația Fore din Papua Noua Guinee, anumite practici mortuare de endocanibalism au transmis kuru, o boală neurodegenerativă fatală produsă de prioni. După încetarea practicii, în anii 1950, incidența bolii a scăzut, dar au continuat să apară cazuri după perioade de incubație care puteau depăși 50 de ani (Collinge et al., 2006).
Studiile genetice au identificat în regiunea puternic expusă variante ale genei PRNP asociate cu protecție față de boală. Varianta G127V a oferit un exemplu remarcabil de selecție naturală recentă produsă într-un context cultural foarte specific (Mead et al., 2009; Asante et al., 2015).
Nu înseamnă că avem „gene pentru canibalism”. Înseamnă aproape contrariul: o practică învățată cultural poate schimba mediul în care acționează selecția naturală. Cultura nu plutește deasupra biologiei. Ea devine parte a mediului nostru biologic.
Ce spune canibalismul despre psihologia noastră actuală
1. Dezgustul este protector, dar nu este un judecător infailibil
Pentru majoritatea oamenilor, ideea consumului unui corp uman provoacă o reacție imediată de dezgust. Acest sistem emoțional are o funcție protectoare importantă: ne îndepărtează de alimente alterate, fluide corporale și alte posibile surse de contaminare (Oaten, Stevenson and Case, 2009).
Prin cultură, dezgustul biologic poate fi extins asupra încălcărilor morale și asupra oamenilor considerați „impuri”. Totuși, nu trebuie să concluzionăm că moralitatea este doar dezgust. O meta-analiză a experimentelor în care dezgustul era indus incidental a găsit efecte foarte mici asupra severității judecăților morale, efecte care dispăreau după corectarea posibilului bias de publicare (Landy and Goodwin, 2015).
Dezgustul ne avertizează. Nu ne garantează că avem dreptate.
2. „Canibalul” a fost și o armă psihologică
În istoria colonială, acuzația de canibalism a fost folosită frecvent pentru a transforma populații întregi în „sălbatici” care puteau fi cuceriți, convertiți sau dominați. O parte dintre relatări aveau baze reale; multe altele erau indirecte, exagerate sau imposibil de verificat (Lindenbaum, 2004).
Mecanismul rămâne actual chiar dacă eticheta se schimbă. Când adversarul este descris ca animal, parazit, boală sau ființă lipsită de suflet, empatia devine mai ușor de suspendat. Psihologia numește acest proces dezumanizare și îl include printre mecanismele prin care oamenii își pot dezactiva controlul moral asupra propriilor acțiuni (Bandura, 1999).
Adevărata punte dintre canibalismul preistoric și prezent nu este ideea că fiecare dintre noi ascunde un canibal. Este faptul că oamenii pot schimba categoria morală a celuilalt: din persoană, în obiect; din vecin, în pradă; din ființă cu suferință, în problemă care trebuie eliminată.
3. Un gând tulburător nu este o intenție
Lectura unui asemenea articol poate produce imagini mentale neplăcute sau întrebări de tipul: „De ce mi-a trecut asta prin minte? Ce spune despre mine?” În limitele normalității, mintea produce spontan gânduri, imagini și impulsuri nedorite. Un studiu internațional desfășurat în 13 țări a găsit asemenea intruziuni la 93,6% dintre participanții nonclinici. Studiul se referea la gânduri intruzive în general, nu în mod specific la canibalism (Radomsky et al., 2014).
Din perspectivă clinică, problema nu este stabilită doar de conținutul gândului. Contează dacă este interpretat catastrofic, câtă suferință produce, cât timp ocupă, dacă generează evitare, verificări, reasigurări sau ritualuri și dacă există intenție reală ori pierderea contactului cu realitatea. Modelul cognitiv al obsesiilor arată că semnificația atribuită gândului poate întreține simptomul mai mult decât simpla lui apariție (Rachman, 1997).
În tulburarea obsesiv-compulsivă, intervențiile validate includ terapia cognitiv-comportamentală cu expunere și prevenirea răspunsului. Ghidurile clinice avertizează explicit că gândurile intruzive agresive, sexuale sau legate de moarte pot fi interpretate greșit ca semn al unui pericol real și recomandă evaluare de specialitate atunci când există incertitudine (NICE, 2005).
În schimb, prezența unei intenții, a unui plan, a pierderii controlului sau a simptomelor psihotice necesită o evaluare clinică și psihiatrică promptă. A nu confunda gândul cu fapta nu înseamnă a ignora riscul atunci când el este real.
Unde putem interveni
La nivel individual, autocunoașterea începe prin a diferenția reacția automată de alegerea conștientă. Nu alegem întotdeauna primul gând, impuls sau val de dezgust. Putem însă examina interpretarea pe care i-o dăm și comportamentul care urmează.
La nivel clinic, intervenția nu urmărește să pedepsească persoana pentru conținutul minții sale, ci să înțeleagă funcția simptomului, suferința, controlul, contextul și riscul. Psihoeducația, restructurarea interpretărilor catastrofice și intervențiile comportamentale validate pot reda libertatea de acțiune acolo unde frica și ritualurile au îngustat-o.
La nivel social, intervenția înseamnă să observăm limbajul care transformă grupuri umane în obiecte, contaminanți sau animale. Empatia este importantă, dar nu suficientă. Sunt necesare norme, instituții și limite care împiedică dezangajarea morală să devină politică sau practică de grup.
Iar la nivelul autocunoașterii de specie, poate cea mai utilă concluzie este aceasta: opoziția dintre „animalic” și „uman” este o metaforă, nu o separare biologică. Suntem animale capabile de cultură. Impulsurile, frica, foamea, competiția și apartenența la grup fac parte din natura noastră; la fel și cooperarea, empatia, reflecția și construirea unor reguli care reduc răul.
Umanitatea nu este ceea ce rămâne după ce eliminăm animalul din noi. Este ceea ce construim, împreună, pornind de la întreaga noastră natură.
Ce nu vom ști probabil niciodată
Nu putem calcula cât de frecvent a fost canibalismul în întreaga preistorie din câteva situri păstrate accidental. Absența urmelor nu dovedește absența practicii, iar prezența lor într-un loc nu permite generalizarea la o epocă. Nu putem reconstitui complet credințele unei comunități fără limbă scrisă și nici nu putem transforma analogiile cu primatele sau relatările etnografice recente în ferestre directe spre Paleolitic.
Putem spune că episoade de canibalism au existat. Putem identifica uneori procesarea corpurilor cu mare încredere. Putem propune motive, dar trebuie să păstrăm distanța dintre probă și interpretare.
Poate că această disciplină a incertitudinii este chiar lecția cea mai actuală: trecutul devine periculos atunci când îl folosim drept oglindă în care vedem numai ceea ce eram deja pregătiți să credem.
Dacă gândurile intruzive, imaginile tulburătoare sau teama de a pierde controlul îți afectează viața, o evaluare psihologică poate clarifica diferența dintre un fenomen mintal nedorit și un risc real și poate identifica intervenția potrivită. Poți solicita o programare sau ne poți contacta pe WhatsApp.
Bibliografie
Asante, E.A. et al. (2015) ‘A naturally occurring variant of the human prion protein completely prevents prion disease’, Nature, 522, pp. 478–481.
Bandura, A. (1999) ‘Moral disengagement in the perpetration of inhumanities’, Personality and Social Psychology Review, 3(3), pp. 193–209.
Bello, S.M. (2025) ‘The archaeology of cannibalism: a review of the taphonomic traits associated with survival and ritualistic cannibalism’, Journal of Archaeological Method and Theory, 32, article 11.
Bello, S.M., Parfitt, S.A. and Stringer, C.B. (2011) ‘Earliest directly-dated human skull-cups’, PLOS ONE, 6(2), e17026.
Bello, S.M. et al. (2017) ‘An Upper Palaeolithic engraved human bone associated with ritualistic cannibalism’, PLOS ONE, 12(8), e0182127.
Cole, J. (2017) ‘Assessing the calorific significance of episodes of human cannibalism in the Palaeolithic’, Scientific Reports, 7, 44707.
Collinge, J. et al. (2006) ‘Kuru in the 21st century: an acquired human prion disease with very long incubation periods’, The Lancet, 367(9528), pp. 2068–2074.
Cosnefroy, Q. et al. (2025) ‘Highly selective cannibalism in the Late Pleistocene of Northern Europe reveals Neandertals were targeted prey’, Scientific Reports, 15, 40741.
Defleur, A. et al. (1999) ‘Neanderthal cannibalism at Moula-Guercy, Ardèche, France’, Science, 286(5437), pp. 128–131.
Fernández-Jalvo, Y. et al. (1999) ‘Human cannibalism in the Early Pleistocene of Europe (Gran Dolina, Sierra de Atapuerca, Burgos, Spain)’, Journal of Human Evolution, 37(3–4), pp. 591–622.
Landy, J.F. and Goodwin, G.P. (2015) ‘Does incidental disgust amplify moral judgment? A meta-analytic review of experimental evidence’, Perspectives on Psychological Science, 10(4), pp. 518–536.
Lindenbaum, S. (2004) ‘Thinking about cannibalism’, Annual Review of Anthropology, 33, pp. 475–498.
Mead, S. et al. (2009) ‘A novel protective prion protein variant that colocalizes with kuru exposure’, New England Journal of Medicine, 361(21), pp. 2056–2065.
National Institute for Health and Care Excellence (2005) Obsessive-compulsive disorder and body dysmorphic disorder: treatment. Clinical guideline CG31.
Oaten, M., Stevenson, R.J. and Case, T.I. (2009) ‘Disgust as a disease-avoidance mechanism’, Psychological Bulletin, 135(2), pp. 303–321.
Rachman, S. (1997) ‘A cognitive theory of obsessions’, Behaviour Research and Therapy, 35(9), pp. 793–802.
Radomsky, A.S. et al. (2014) ‘Part 1—You can run but you can’t hide: intrusive thoughts on six continents’, Journal of Obsessive-Compulsive and Related Disorders, 3(3), pp. 269–279.
Rougier, H. et al. (2016) ‘Neandertal cannibalism and Neandertal bones used as tools in Northern Europe’, Scientific Reports, 6, 29005.
Saladié, P. et al. (2012) ‘Intergroup cannibalism in the European Early Pleistocene: the range expansion and imbalance of power hypotheses’, Journal of Human Evolution, 63(5), pp. 682–695.
Saladié, P. et al. (2025) ‘Evidence of Neolithic cannibalism among farming communities at El Mirador cave, Sierra de Atapuerca, Spain’, Scientific Reports, 15, 26648.