sorinnica.ro/cum-se-simte-trauma-in-corp

Există situații în care omul spune: „Am înțeles ce s-a întâmplat, dar corpul meu nu reacționează ca și cum ar fi în siguranță.” Această discrepanță între înțelegerea cognitivă și reacția corporală este una dintre caracteristicile esențiale ale traumei psihologice.

Trauma nu este doar o amintire dificilă. Ea este o experiență care a depășit capacitatea sistemului nervos de a procesa și integra ceea ce s-a întâmplat. Din această cauză, trauma nu rămâne doar la nivel de poveste, ci se exprimă prin reacții fiziologice, emoționale și comportamentale recurente (van der Kolk, 2014).

Din perspectivă neurobiologică, atunci când o persoană se confruntă cu o situație percepută ca amenințătoare, sistemul nervos autonom activează răspunsurile de supraviețuire: luptă, fugă sau îngheț (fight, flight, freeze). Aceste reacții implică modificări rapide în respirație, ritm cardiac, tensiune musculară și nivel de vigilență (Porges, 2011).

În mod normal, după ce pericolul trece, corpul revine treptat la o stare de echilibru. În traumă însă, acest proces de revenire este perturbat. Sistemul nervos rămâne parțial blocat într-o stare de activare sau de inhibiție, chiar și în absența unui pericol real.

Aceasta explică de ce trauma se „simte în corp”.

Pentru unele persoane, această stare se manifestă prin hiperactivare: neliniște constantă, tensiune musculară, dificultăți de relaxare, insomnie, iritabilitate sau reacții exagerate la stimuli aparent minori. Corpul funcționează ca și cum ar fi permanent în alertă.

Pentru altele, trauma se exprimă prin hipoactivare: senzație de gol, amorțeală emoțională, lipsă de energie, dificultăți de concentrare, deconectare de propriul corp sau de realitate. În acest caz, sistemul nervos nu mai reacționează prin mobilizare, ci prin retragere.

Aceste două stări nu sunt opuse, ci pot alterna. O persoană poate trece de la agitație intensă la epuizare profundă, fără a înțelege de ce. Această alternanță reflectă dificultatea sistemului nervos de a găsi un echilibru stabil.

Un aspect esențial este faptul că trauma nu este declanșată doar de amintiri conștiente. Corpul reacționează la indicii subtile: tonul unei voci, o privire, o expresie facială, un miros, o situație ambiguă. Aceste elemente pot activa rețele neuronale asociate cu experiența traumatică, chiar dacă persoana nu realizează conștient legătura (LeDoux, 2015).

De aceea, omul poate spune: „Nu s-a întâmplat nimic grav acum, dar mă simt ca și cum ceva rău urmează să se întâmple.” Această stare nu este irațională, ci reflectă modul în care creierul și corpul au învățat să anticipeze pericolul.

Un alt element important este relația cu propriul corp. Multe persoane care au trecut prin experiențe traumatice dezvoltă o relație tensionată cu senzațiile corporale. Ele pot evita să își simtă corpul, deoarece acesta devine asociat cu disconfort, anxietate sau durere.

În acest context, procesul de vindecare nu poate fi exclusiv cognitiv. Înțelegerea este importantă, dar insuficientă. Este necesară și o intervenție la nivelul experienței corporale.

Reglarea începe prin pași mici, care transmit sistemului nervos semnale de siguranță. Respirația lentă și conștientă, orientarea atenției către mediul prezent, contactul cu suprafețe stabile, mișcarea blândă sau exercițiile de ancorare pot reduce activarea excesivă (Ogden et al., 2006).

Un exemplu simplu este exercițiul de orientare: priviți în jur și identificați cinci obiecte, patru sunete, trei senzații tactile. Acest proces ajută creierul să diferențieze între trecut și prezent.

De asemenea, este importantă construirea treptată a toleranței la senzații. În loc să evităm complet disconfortul, putem învăța să îl observăm în doze mici, fără a fi copleșiți. Acest proces este cunoscut în literatură ca „window of tolerance” și reprezintă capacitatea sistemului nervos de a rămâne într-o zonă de funcționare optimă (Siegel, 2012).

Psihoterapia orientată pe traumă are tocmai acest rol: nu doar să explice, ci să faciliteze integrarea experienței la nivel emoțional și corporal. Abordări precum terapia somatică, EMDR sau terapiile bazate pe reglarea sistemului nervos sunt susținute de cercetări empirice în acest sens (Shapiro, 2018).

Este esențial de subliniat că reacțiile corpului nu sunt semne de slăbiciune. Ele sunt răspunsuri de protecție, dezvoltate pentru a asigura supraviețuirea. Problema nu este faptul că aceste mecanisme există, ci faptul că ele continuă să funcționeze în contexte în care nu mai sunt necesare.

Înțelegerea acestui lucru schimbă perspectiva: nu mai este vorba despre „ce este în neregulă cu mine?”, ci despre „ce a învățat corpul meu și cum pot să îl ajut să învețe altceva?”

Procesul nu este rapid, dar este posibil.

Iar primul pas nu este să forțăm corpul să se liniștească, ci să începem să îl ascultăm.

Notă clinică pentru finalul articolului

Acest articol are caracter informativ și educativ. El nu înlocuiește evaluarea psihologică sau intervenția terapeutică. Dacă simptomele sunt intense, persistente sau afectează semnificativ funcționarea zilnică, este recomandată consultarea unui specialist în sănătate mintală.

Bibliografie

LeDoux, J.E. (2015) Anxious: Using the Brain to Understand Fear and Anxiety. New York: Viking.

Ogden, P., Minton, K. and Pain, C. (2006) Trauma and the Body: A Sensorimotor Approach to Psychotherapy. New York: Norton.

Porges, S.W. (2011) The Polyvagal Theory: Neurophysiological Foundations of Emotions, Attachment, Communication, and Self-Regulation. New York: Norton.

Shapiro, F. (2018) Eye Movement Desensitization and Reprocessing (EMDR) Therapy. 3rd edn. New York: Guilford Press.

Siegel, D.J. (2012) The Developing Mind: How Relationships and the Brain Interact to Shape Who We Are. New York: Guilford Press.

van der Kolk, B.A. (2014) The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma. New York: Viking.