sorinnica.ro/cand-ma-descurc-singur-incepe-sa-il-excluda-pe-celalalt-din-relatie

„Lasă, mă descurc singur.” La început, poate fi una dintre cele mai sănătoase propoziții pe care le poate spune un om. Înseamnă că își cunoaște resursele, își asumă responsabilitatea pentru propria viață și nu așteaptă ca partenerul să îi rezolve fiecare problemă.

Dar există un moment în care această independență poate începe să facă ceva neașteptat: să îl lase pe celălalt în afara relației.

Nu pentru că persoana independentă nu iubește. Nu pentru că nu are nevoie de nimeni. Uneori, tocmai oamenii foarte obișnuiți să se descurce singuri ajung să observe cu greu cât de puțin spațiu mai există în viața lor pentru contribuția celuilalt.

Diferența dintre autonomie și excludere poate fi foarte fină. „Pot să rezolv asta singur” spune: am resurse și aleg să le folosesc. „Nu am nevoie să știi, nu trebuie să te implici și oricum voi rezolva singur” transmite ceva cu totul diferit: nu există un loc pentru tine în această parte a vieții mele.

Într-o relație apropiată, nu toate dificultățile trebuie rezolvate în doi. Un partener nu trebuie să devină terapeut, salvator, secretar sau soluție universală pentru celălalt. O relație matură are nevoie și de doi oameni care pot funcționa separat, pot lua decizii și își pot păstra identitatea proprie.

Dar autonomia nu este opusul apropierii. Cercetările din psihologia relațiilor descriu sprijinul sănătos tocmai ca pe o combinație între susținerea autonomiei și disponibilitatea de a fi acolo atunci când celălalt are nevoie.

Problema apare atunci când independența devine reflex.

Partenerul află despre o problemă după ce a fost rezolvată. Află despre o decizie importantă când aceasta este deja luată. Descoperă că celălalt a trecut printr-o perioadă grea abia după ce aceasta s-a terminat. Nu i s-a cerut ajutorul, nu i s-a cerut părerea și uneori nici măcar nu i s-a oferit posibilitatea de a fi prezent.

Cu timpul, poate apărea o senzație greu de formulat: „Sunt în relație, dar nu particip cu adevărat la viața ta.”

Este o formă de distanță care nu seamănă cu un conflict. Nu există neapărat certuri, reproșuri sau uși trântite. Există mai degrabă o serie de mici decizii prin care unul dintre parteneri devine tot mai puțin relevant pentru experiențele celuilalt.

Iar aici apare un paradox interesant: poți exclude pe cineva din viața ta tocmai încercând să nu îl împovărezi.

„Nu vreau să îl stresez.”
„Are și el destule pe cap.”
„Nu are rost să îi spun, oricum rezolv.”
„Nu vreau să par dependent.”
„Mai bine mă descurc singur.”

Uneori, în spatele acestor propoziții se află grijă reală. Alteori, poate exista dificultatea de a depinde de cineva, teama de vulnerabilitate sau obișnuința de a asocia nevoia de ajutor cu slăbiciunea. Cercetările asupra atașamentului arată că persoanele cu niveluri mai ridicate de evitare a atașamentului pot avea dificultăți atât în solicitarea sprijinului, cât și în interpretarea acestuia.

Dar există și o consecință asupra celui care oferă sprijinul. Dacă nu i se permite niciodată să fie acolo, poate începe să simtă că relația nu are nevoie de el decât în momentele convenabile sau superficiale.

Este o diferență importantă între „nu trebuie să mă salvezi” și „nu ai voie să fii lângă mine”.

Prima este autonomie. A doua poate deveni izolare în interiorul relației.

De fapt, uneori ceea ce își dorește partenerul nu este să îți rezolve problema. Vrea să știe că ai ales să îl lași să o cunoască. Poate să nu aibă soluția potrivită și poate nici să nu fie nevoie de una. Simplul fapt că îi spui „trec prin ceva și nu știu încă ce voi face” îi oferă un loc în experiența ta.

Acesta este unul dintre motivele pentru care perceived partner responsiveness — sentimentul că partenerul te înțelege, te vede și răspunde într-un mod adecvat nevoilor tale — este considerat un proces central al intimității. Când oamenii își percep partenerul ca fiind receptiv, tind să raporteze mai multă apropiere și intimitate.

Poate că o relație sănătoasă nu se construiește nici pe „am nevoie de tine pentru orice”, nici pe „nu am nevoie de tine pentru nimic”. Se construiește într-un spațiu mult mai interesant: „pot și singur, dar nu vreau să trăiesc totul singur.”

Uneori, cea mai matură formă de apropiere nu este să ceri ajutorul pentru că nu te poți descurca, ci să îl lași pe celălalt să contribuie chiar și atunci când te-ai putea descurca fără el.

Poate fi o poveste pe care o spui înainte să fie rezolvată. O decizie asupra căreia ceri o părere, chiar dacă alegerea finală îți aparține. O zi proastă pe care nu o ascunzi până când revii la normal. Sau pur și simplu propoziția: „Nu am nevoie să rezolvi asta. Dar vreau să știi prin ce trec.”

Pentru că într-un cuplu, intimitatea nu înseamnă să renunți la independență. Înseamnă să ai suficientă siguranță încât să poți fi independent fără să transformi independența într-un zid.

Iar uneori merită să ne întrebăm nu doar „Mă pot descurca singur?”, ci și „Îi mai las celuilalt vreun loc în viața mea atunci când mă descurc?”

Notă clinică

Dacă tendința de a nu cere niciodată ajutor, de a ascunde dificultățile sau de a evita constant vulnerabilitatea ajunge să producă distanță, singurătate ori conflicte repetate în relație, poate fi utilă explorarea acestor tipare împreună cu un psiholog sau psihoterapeut. În anumite situații, dificultatea de a primi sau solicita sprijin poate avea legătură cu experiențe relaționale anterioare și cu modul în care persoana a învățat să gestioneze apropierea și dependența.

Bibliografie

Cutrona, C.E. and Russell, D.W. (2017) ‘Autonomy promotion, responsiveness, and emotion regulation promote effective social support in times of stress’, Current Opinion in Psychology, 13, pp. 110–115.

Don, B.P. and Hammond, M.D. (2017) ‘Social Support in Intimate Relationships: The Role of Relationship Autonomy’, Personality and Social Psychology Bulletin, 43(8), pp. 1112–1124.

Girme, Y.U., Overall, N.C. and Hammond, M.D. (2019) ‘Facilitating autonomy in interdependent relationships: Invisible support facilitates highly avoidant individuals’ autonomy’, Journal of Family Psychology, 33(2), pp. 154–165.

Jolink, T.A., Chang, Y.-P. and Algoe, S.B. (2022) ‘Perceived Partner Responsiveness Forecasts Behavioral Intimacy as Measured by Affectionate Touch’, Personality and Social Psychology Bulletin, 48(2), pp. 203–221.

McLeod, S., Berry, K., Hodgson, C. and Wearden, A. (2020) ‘Attachment and social support in romantic dyads: A systematic review’, Journal of Clinical Psychology, 76(1), pp. 59–101.

Reis, H.T. et al. (2004) ‘Perceived partner responsiveness as a predictor of relationship quality’, Journal of Personality and Social Psychology, 87(4), pp. 535–548.

Simpson, J.A. and Rholes, W.S. (2017) ‘Adult attachment, stress, and romantic relationships’, Current Opinion in Psychology, 13, pp. 19–24.