sorinnica.ro/de-ce-ne-este-mai-greu-sa-lasam-copilul-sa-greseasca-decat-sa-l-invatam-sa-faca-lucrurile-corect

Este mult mai simplu să îi spui unui copil cum să facă un lucru corect decât să stai lângă el în timp ce îl face greșit. Îi vezi mâna cum așază piesa unde nu trebuie, îl auzi cum răspunde fără să se gândească suficient sau îl privești cum încearcă ceva ce știi deja că nu îi va ieși și aproape instantaneu apare impulsul: „Nu, fă așa.”

Pare grijă. Și, uneori, chiar este. Dar există o diferență importantă între a-l ajuta pe copil să învețe și a-i scurta permanent drumul până la răspunsul corect.

Poate că cel mai greu lucru pentru un părinte nu este să accepte greșeala copilului, ci să accepte disconfortul de a nu interveni imediat. Pentru adult, greșeala este deja familiară. Știe cum poate fi reparată, cât durează și, uneori, cât de ușor putea fi evitată. Pentru copil însă, greșeala face parte tocmai din procesul prin care află ce funcționează și ce nu.

Când adultul corectează fiecare pas, copilul poate învăța ceva foarte eficient: cum să obțină răspunsul corect. Dar există riscul să aibă mai puține ocazii să exerseze ceva mai important: cum să gândească atunci când nu știe încă răspunsul.

Aici este una dintre diferențele subtile dintre a învăța un copil să facă lucrurile bine și a-l ajuta să devină capabil să se descurce singur.

O meta-analiză publicată în 2025, care a reunit 62 de studii, a găsit asocieri semnificative între parentingul suportiv și dezvoltarea autoreglării copiilor, în timp ce practicile parentale care suprimă autonomia au fost asociate cu rezultate mai slabe în acest domeniu.

Autoreglarea nu înseamnă doar „să se poarte frumos” sau „să își controleze emoțiile”. Înseamnă și să poată observa o problemă, să încerce o strategie, să constate că nu funcționează, să suporte frustrarea și să încerce altceva.

Cu alte cuvinte, uneori copilul are nevoie ca părintele să nu rezolve problema tocmai pentru ca el să aibă ocazia să învețe cum se rezolvă problemele.

Asta nu înseamnă că părintele trebuie să devină spectator. Copiii nu au nevoie să fie aruncați singuri în orice situație dificilă. Cercetările despre coreglare arată că, atunci când copiii întâlnesc provocări, sprijinul parental poate contribui la dezvoltarea treptată a propriilor capacități de autoreglare.

Diferența este între „te las singur” și „sunt aici, dar nu fac în locul tău”.

Poate fi o diferență de câteva secunde. Copilul se încurcă la o temă, iar părintele nu îi spune imediat răspunsul. Îl întreabă: „Cum ai gândit până aici?” Copilul nu reușește să lege șireturile, iar adultul nu îi ia imediat pantoful din mână, ci îl lasă să mai încerce. O construcție se prăbușește, iar replica nu este „Ți-am spus eu”, ci „Ce crezi că am putea schimba?”

În aceste momente, copilul nu învață doar o sarcină. Învață că dificultatea nu înseamnă automat că cineva trebuie să preia controlul.

Poate că tocmai aici se află una dintre cele mai mari dificultăți ale parentingului: copilul poate avea nevoie de frustrarea pe care noi încercăm să i-o evităm.

Nu de orice frustrare și nu în orice condiții. Un copil are nevoie de protecție, limite și intervenție atunci când există un risc real. Dar dacă orice mică frustrare este eliminată, el primește mai puține ocazii de a descoperi că poate suporta faptul că nu îi iese ceva din prima.

Iar părintele poate ajunge, fără intenție, să transmită o altă lecție: „Când lucrurile devin dificile, eu trebuie să intervin.”

Supraprotecția este, de altfel, asociată în literatura de specialitate cu dificultăți de adaptare și cu aspecte legate de autonomie și performanță, deși cercetările sunt în mare parte corelaționale și nu permit concluzii simple despre cauzalitate.

De aceea, poate merită să schimbăm puțin întrebarea. Nu doar „Cum îl învăț să facă bine?”, ci și „Ce competență vreau să dezvolt prin felul în care reacționez când nu îi iese?”

Poate vrei să învețe să ceară ajutor. Poate să mai încerce. Poate să observe singur eroarea. Poate să tolereze rușinea de a nu ști. Sau poate, pur și simplu, să descopere că o greșeală nu spune nimic definitiv despre valoarea lui.

Și mai există o întrebare pe care părintele ar putea să și-o pună: „Îl corectez pentru că are nevoie de ajutor sau pentru că mie îmi este greu să îl văd greșind?”

A doua întrebare poate fi incomodă. Dar este una foarte valoroasă.

Pentru că uneori maturitatea parentală nu se vede în cât de repede îl înveți pe copil să facă lucrurile corect, ci în cât de bine poți rămâne lângă el atunci când încă nu știe.

Notă clinică

Dacă teama copilului de greșeală, nevoia constantă de reasigurare, evitarea situațiilor dificile sau conflictele frecvente legate de performanță devin persistente și afectează școala, relațiile, somnul ori starea emoțională, este recomandată o evaluare realizată de un psiholog sau psihoterapeut. De asemenea, pentru părinți poate fi utilă explorarea anxietății proprii legate de greșeală, control sau performanța copilului, mai ales atunci când intervenția adultului devine dificil de oprit.

Bibliografie

Blume, J., Garcia, G.M., Garcia, M. and Mastergeorge, A.M. (2025) ‘Associations between parenting styles and child self-regulation skills: A series of meta-analyses’, Journal of Family Psychology, 39(7), pp. 885–898.

Bradshaw, E.L., Duineveld, J.J., Conigrave, J.H. et al. (2025) ‘Disentangling autonomy-supportive and psychologically controlling parenting: A meta-analysis of self-determination theory’s dual process model across cultures’, American Psychologist, 80(6), pp. 879–895.

Bruysters, N.Y.F. and Pilkington, P.D. (2023) ‘Overprotective parenting experiences and early maladaptive schemas in adolescence and adulthood: A systematic review and meta-analysis’, Clinical Psychology & Psychotherapy, 30(1), pp. 10–23.

de Roo, M., Veenstra, R. and Kretschmer, T. (2022) ‘Internalizing and externalizing correlates of parental overprotection as measured by the EMBU: A systematic review and meta-analysis’, Social Development, 31(4), pp. 962–983.

Verhagen, C., Boekhorst, M.G.B.M., Kupper, N., van Bakel, H. and Duijndam, S. (2024) ‘Coregulation between parents and elementary school-aged children in response to challenge and in association with child outcomes: A systematic review’, Developmental Psychology.