sorinnica.ro/semnul-ca-un-copil-se-simte-in-siguranta-emotional

Există o imagine pe care mulți părinți o asociază cu un copil care se simte bine: este vesel, ascultător, afectuos, cooperant și pare mulțumit de ceea ce se întâmplă în jurul lui. Când copilul râde, vine să ne îmbrățișeze și respectă regulile, avem impresia că totul funcționează așa cum trebuie. Dar siguranța emoțională nu se vede întotdeauna în aceste momente liniștite. Uneori, unul dintre cele mai importante semne că un copil se simte în siguranță este tocmai faptul că își permite să nu fie „cuminte” în sensul în care ne-am obișnuit să folosim acest cuvânt.

Un copil care se simte în siguranță nu este neapărat copilul care nu plânge, nu se enervează și nu contestă. Poate fi chiar copilul care își permite să spună „nu”, care se supără pe părinte, care vine acasă după o zi dificilă și izbucnește, care recunoaște că a făcut o greșeală sau care își arată dezamăgirea fără să se teamă că iubirea adultului va dispărea. Siguranța emoțională înseamnă, în esență, să poți rămâne conectat cu persoana importantă pentru tine chiar și atunci când emoțiile tale nu sunt plăcute.

În teoria atașamentului, relația securizantă presupune tocmai această încredere fundamentală că adultul este disponibil și receptiv. Copilul poate explora lumea, poate reveni la adult atunci când are nevoie de confort și poate relua explorarea după ce se simte în siguranță.

De aceea, poate merită să privim altfel un copil care vine și spune „Nu vreau!”, care se plânge de ceva ce nu îi place sau care își exprimă furia. Evident, siguranța emoțională nu înseamnă că orice comportament trebuie acceptat. Un copil poate avea voie să fie furios, dar nu are voie să lovească. Poate spune că nu este de acord, dar există în continuare limite. Diferența importantă este că limita nu trebuie să transmită mesajul: „Dacă ai emoții dificile, nu mai ești acceptat.”

Un copil poate fi profund atașat de părintele său și, tocmai din acest motiv, să își arate lângă el părțile pe care le ascunde în alte contexte. Poate fi impecabil la școală și să izbucnească imediat ce ajunge acasă. Poate fi politicos cu profesorii și extrem de iritat cu părinții. Uneori, acest lucru îi face pe adulți să creadă că „o face intenționat”. În realitate, este posibil ca acasă să fie locul în care copilul își permite să renunțe la controlul pe care l-a menținut întreaga zi.

Asta nu înseamnă că fiecare criză de furie este un semn de atașament securizant și nici că orice comportament dificil trebuie interpretat ca dovadă de siguranță. Comportamentul copilului trebuie privit în context. Însă faptul că un copil se simte suficient de liber pentru a-și exprima emoțiile în relația cu părintele poate fi un indiciu important că relația îi oferă un anumit spațiu psihologic în care nu trebuie să își ascundă permanent trăirile.

Siguranța emoțională se construiește mai ales prin răspunsuri repetate și previzibile. Atunci când copilul plânge și adultul încearcă să înțeleagă ce se întâmplă, când cere apropiere și primește atenție, când este speriat și găsește un adult disponibil, se creează ceea ce cercetarea despre dezvoltarea timpurie descrie drept interacțiuni de tip „serve and return”: copilul transmite un semnal, iar adultul răspunde în mod atent și adecvat. Aceste schimburi contribuie la dezvoltarea abilităților sociale, emoționale și cognitive și la construirea unei baze sănătoase pentru dezvoltare.

Nu este nevoie ca părintele să răspundă perfect de fiecare dată. Aceasta este una dintre cele mai importante diferențe dintre parentingul real și imaginea idealizată a părintelui care știe întotdeauna ce să spună. Vor exista zile în care suntem obosiți, ne pierdem răbdarea sau reacționăm nepotrivit. Siguranța nu se construiește prin perfecțiune, ci printr-un tipar general de disponibilitate, predictibilitate și reparare.

Uneori, reparația poate fi mai importantă decât reacția perfectă. „Am vorbit prea tare cu tine. Eram foarte obosit, dar nu a fost în regulă să îți vorbesc așa” îi arată copilului că o relație poate trece printr-un moment dificil fără să se rupă. Învață astfel că un conflict nu înseamnă automat abandon și că oamenii pot greși, își pot recunoaște greșeala și se pot întoarce unul către celălalt.

Un alt semn important este capacitatea copilului de a cere ajutor. Un copil care spune „Nu pot”, „Mi-e frică”, „Nu înțeleg”, „Poți să stai cu mine?” sau „Am făcut o prostie” transmite ceva extrem de valoros: are suficientă încredere încât să nu simtă că trebuie să gestioneze singur totul. Într-o lume în care copiii sunt adesea încurajați să fie independenți cât mai repede, este important să nu confundăm autonomia cu ideea că un copil puternic este cel care nu are nevoie de nimeni.

Un copil sigur emoțional poate, de asemenea, să se îndepărteze de părinte pentru a explora. Poate merge la joacă, poate vorbi cu alți copii, poate încerca ceva nou și poate reveni din când în când pentru o privire, o îmbrățișare sau o confirmare. Independența sănătoasă nu este opusul atașamentului. De multe ori, ea se dezvoltă tocmai pe baza sentimentului că există un adult la care te poți întoarce.

Aici apare o idee care schimbă perspectiva asupra parentingului: scopul nu este să facem copilul să aibă nevoie de noi pentru totdeauna, ci să îi oferim suficientă siguranță încât, treptat, să poată avea încredere și în propriile resurse. Relațiile receptive și stabile cu adulții importanți contribuie la dezvoltarea sănătoasă și pot avea un rol protector în fața stresului și a adversității.

Siguranța emoțională se vede și în felul în care copilul se raportează la greșeli. Un copil care crede că valoarea lui depinde de rezultate va încerca adesea să ascundă eșecurile, să mintă sau să evite situațiile în care ar putea părea incompetent. Un copil care știe că poate fi iubit chiar și atunci când greșește are mai multe șanse să spună adevărul și să accepte ajutorul.

De aceea, poate că una dintre cele mai importante întrebări pe care un părinte și le poate pune nu este „Cât de bine mă ascultă copilul meu?”, ci „Ce face copilul meu atunci când îi este greu?”. Vine spre mine sau se ascunde? Îmi spune când îi este frică? Își permite să fie dezamăgit în fața mea? Poate recunoaște că a greșit fără să creadă că va pierde iubirea mea?

Și mai există o întrebare, poate și mai profundă: „Poate copilul meu să fie el însuși în prezența mea?”

Un copil care se simte în siguranță nu trebuie să fie permanent fericit. Nu trebuie să fie mereu calm, politicos sau recunoscător. Are nevoie să știe că emoțiile lui pot fi primite fără ca ele să devină o amenințare pentru relație. Stabilitatea relațiilor și predictibilitatea îngrijirii sunt componente importante ale unui mediu sănătos de dezvoltare, iar relațiile stabile cu adulți atenți pot contribui la protejarea copilului în perioadele dificile.

Poate că acesta este motivul pentru care un copil care se simte în siguranță nu arată întotdeauna așa cum ne imaginăm. Uneori este copilul care râde. Alteori este cel care plânge în brațele tale. Uneori este cel care aleargă spre tine. Alteori este cel care trântește ușa și spune că este furios, dar după câteva minute se întoarce și se așază lângă tine.

Nu trebuie să transformăm fiecare comportament dificil într-o dovadă că „totul este în regulă”. Dar nici nu trebuie să considerăm emoțiile intense ale copilului un eșec parental. Un copil nu are nevoie de un adult care elimină toate frustrările din viața lui. Are nevoie de un adult care îl ajută să treacă prin ele fără să îi transmită că este singur.

Poate că adevărata siguranță emoțională nu se vede atunci când copilul este perfect liniștit. Se vede atunci când, în momentele în care lumea lui devine prea mare, știe unde se poate întoarce.

Iar uneori, cel mai frumos semn că un copil se simte în siguranță este tocmai faptul că nu simte nevoia să joace un rol în fața celui care îl iubește. Poate fi vesel, trist, furios, speriat, curios, obosit sau confuz și poate reveni, iar și iar, la aceeași relație care îi transmite: „Poți să fii tu. Emoția ta nu mă sperie. Greșeala ta nu îți anulează valoarea. Sunt aici.”

Aceasta nu este o promisiune că părintele va fi disponibil în fiecare secundă și nici că relația va fi lipsită de conflicte. Este, mai degrabă, fundația pe care copilul își poate construi treptat sentimentul că lumea poate fi explorată, că dificultățile pot fi traversate și că relațiile importante pot supraviețui momentelor imperfecte.

Notă clinică

Siguranța emoțională nu poate fi evaluată pe baza unui singur comportament al copilului. Ea se construiește în timp, printr-un ansamblu de experiențe relaționale caracterizate de disponibilitate, receptivitate, predictibilitate, limite adecvate și repararea rupturilor relaționale. Este firesc ca un copil să aibă perioade de opoziție, furie, retragere sau sensibilitate crescută. Dacă schimbările comportamentale sunt persistente, intense sau afectează semnificativ funcționarea copilului, relațiile ori viața de familie, este recomandată discutarea situației cu un psiholog clinician sau alt specialist în sănătatea mintală a copilului.

Bibliografie

American Psychological Association (2018) APA Dictionary of Psychology: Secure attachment. Washington, DC: American Psychological Association.

Center on the Developing Child at Harvard University (2017) Three Principles to Improve Outcomes for Children and Families. Cambridge, MA: Harvard University.

Center on the Developing Child at Harvard University (2026) A Guide to Serve and Return and Early Childhood Development. Cambridge, MA: Harvard University.

Center on the Developing Child at Harvard University (2026) InBrief: The Importance of Stability in the Developmental Environment. Cambridge, MA: Harvard University.

National Scientific Council on the Developing Child (2004) Children’s Emotional Development Is Built into the Architecture of Their Brains. Working Paper No. 2. Cambridge, MA: Center on the Developing Child, Harvard University.