sorinnica.ro/cand-ai-fost-ultima-data-curios-sa-afli-cine-devine-copilul-tau

Există o întrebare pe care părinții o pun foarte des: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”. O întrebăm cu drag, cu speranță, uneori chiar cu emoție, imaginându-ne copilul devenind medic, profesor, artist, inginer, sportiv sau orice altceva îl va face fericit. Dar poate că, înainte de a ne întreba ce va face copilul nostru, ar merita să ne întrebăm ceva mai profund: „Cine devine?”

Pentru că există o diferență între a urmări viitorul unui copil și a-l descoperi pe copilul care există deja în fața noastră. Iar uneori, în agitația temelor, a școlii, a programului, a performanțelor și a regulilor, putem ajunge să știm foarte multe despre ce face copilul nostru și surprinzător de puține despre ceea ce gândește, simte, își dorește sau începe să devină.

Știm ce note a luat. Știm dacă și-a făcut tema. Știm ce a mâncat, la ce oră are antrenament și ce trebuie să pregătească pentru mâine. Știm poate chiar ce prieteni are și cât timp petrece pe telefon. Dar știm ce îl face să se simtă cu adevărat în largul lui? Ce fel de oameni admiră? Ce îl sperie și nu spune? Ce îl face curios? Ce fel de adult își imaginează că ar putea deveni?

Uneori, copilul nu are nevoie de încă un adult care să îi spună cine ar trebui să fie. Are nevoie de cineva suficient de curios încât să descopere cine este.

Curiozitatea părintelui poate părea un lucru mic, dar ea schimbă felul în care copilul este privit. Când îl întrebi nu doar „Ți-ai făcut tema?”, ci și „Ce ți s-a părut interesant astăzi?”, nu urmărești doar informația. Îi transmiți că lumea lui interioară contează.

Iar copiii au o lume interioară mult mai bogată decât reușesc uneori să exprime. Un copil poate părea preocupat doar de un joc, de un personaj, de un desen sau de o melodie, în timp ce în spatele acestor lucruri se află întrebări despre prietenie, apartenență, curaj, identitate și felul în care este văzut de ceilalți.

De aceea, poate merită să nu tratăm mereu preocupările copiilor ca fiind „copilării”. Ceea ce pentru adult pare neimportant poate reprezenta, pentru copil, o parte importantă din felul în care își construiește identitatea.

Poți încerca, din când în când, să îl întrebi: „Ce îți place la persoana aceea?”, „De ce crezi că te atrage povestea asta?”, „Dacă ai putea schimba ceva la școala ta, ce ai schimba?”, „Ce ai vrea să știe oamenii despre tine și nu știu?”, „Care este un lucru la care simți că ai devenit mai bun în ultima vreme?”.

Nu trebuie să transformi aceste întrebări într-un interviu. Uneori, cea mai bună conversație începe atunci când părintele renunță la nevoia de a obține imediat un răspuns.

Copilul poate spune „nu știu”. Poate ridica din umeri. Poate schimba subiectul. Poate răspunde cu un singur cuvânt. Și este în regulă. Curiozitatea nu înseamnă să forțezi accesul la lumea lui interioară, ci să îi arăți că ușa este deschisă atunci când va dori să intre cineva.

În dezvoltarea copilului, relația cu adultul este mai mult decât un cadru în care sunt transmise reguli și informații. Interacțiunile receptive, în care adultul observă semnalele copilului și răspunde cu atenție, contribuie la dezvoltarea abilităților sociale și emoționale și creează un context important pentru învățare și dezvoltare.

Asta înseamnă că uneori un părinte poate face ceva foarte valoros fără să „predea” nimic.

Poate doar să asculte.

Să stea lângă copil în timp ce acesta povestește despre ceva aparent banal. Să nu corecteze imediat. Să nu compare. Să nu transforme fiecare confesiune într-o lecție. Să nu spună „ți-am spus eu”. Să nu caute instantaneu soluția.

Pentru că există momente în care copilul nu vine către părinte pentru o soluție. Vine pentru a vedea dacă ceea ce simte poate exista și în relația cu el.

„Mi-e frică.”

„M-am făcut de râs.”

„Nu mai vreau să merg.”

„Cred că nu mă place nimeni.”

„Nu știu ce vreau.”

„Nu mai sunt copil.”

Unele dintre aceste afirmații pot speria părintele. Primul impuls poate fi să liniștească, să explice sau să corecteze: „Nu ai de ce să te temi”, „Sigur că te plac”, „Lasă, trece”, „Ești prea mic ca să gândești așa”. Dar, uneori, copilul are nevoie mai întâi să simtă că poate fi auzit.

Poate că un simplu „Vrei să-mi povestești mai mult?” face mai mult decât un discurs întreg.

Mai ales pe măsură ce copilul crește, părintele trebuie să accepte o realitate dificilă: copilul nu mai este doar cel pe care îl învață. Devine și cel pe care trebuie să îl descopere din nou.

Copilul de șapte ani care voia să fie permanent lângă tine poate deveni adolescentul care își dorește intimitate. Copilul care îți povestea totul poate începe să păstreze anumite lucruri pentru el. Copilul care accepta cu entuziasm activitățile alese de tine poate începe să spună „nu vreau”.

Aceste schimbări pot fi trăite de părinte ca respingere. Dar uneori ele sunt semne ale unei dezvoltări firești a autonomiei.

Cercetările asupra sprijinului parental pentru autonomie sugerează că felul în care părinții oferă ghidaj, răspund copilului și evită controlul excesiv poate avea legătură cu manifestarea autonomiei copilului. Iar cercetări recente arată că sprijinul parental pentru autonomie poate fi asociat longitudinal cu o imagine mai pozitivă a propriilor competențe școlare.

Poate că, pe măsură ce copilul crește, întrebarea se schimbă.

Nu mai este doar „Cum îl cresc corect?”.

Devine și „Cum fac loc persoanei care începe să apară?”.

Pentru că există o tentație firească în parenting: aceea de a avea o imagine despre copilul nostru și apoi de a încerca, conștient sau nu, să îl apropiem de acea imagine. Îl vedem ca fiind sensibil, timid, ambițios, dezordonat, creativ, leneș, „bun la matematică”, „nepriceput la sport” sau „foarte sociabil”.

Problema apare atunci când o descriere devine o etichetă.

„El este timid.”

„Ea nu este bună la lucruri practice.”

„El nu are răbdare.”

„Ea este foarte emotivă.”

Copilul poate începe să se privească prin ochii noștri. De aceea, este important să lăsăm loc pentru schimbare: „Așa ești acum” nu trebuie să devină „Așa vei fi mereu”.

Poate că una dintre cele mai frumoase forme de iubire parentală este să nu închidem prea devreme povestea copilului nostru.

Să îi permitem să ne surprindă.

Să descopere lucruri pe care nu le-am anticipat. Să aibă interese pe care nu le înțelegem imediat. Să își schimbe opiniile. Să renunțe la un vis și să găsească altul. Să devină diferit de ceea ce ne-am imaginat.

Asta nu înseamnă lipsă de limite. Un copil are nevoie de limite, structură, predictibilitate și protecție. Dar are nevoie și de un spațiu în care inițiativa, interesele și personalitatea lui să poată exista. Relațiile dezvoltative de calitate sunt tocmai acelea în care adultul răspunde copilului într-un mod suficient de sensibil încât să poată construi pornind de la interesele și inițiativele lui, nu doar de la ceea ce adultul a decis că ar trebui să fie.

Poate că, în loc să îl întrebăm mereu „Ce ai făcut astăzi?”, putem întreba uneori „Ce te-a făcut curios astăzi?”.

În loc de „Ce notă ai luat?”, putem întreba „Ce ai înțeles astăzi despre tine?”.

În loc de „De ce ai făcut asta?”, putem spune „Ajută-mă să înțeleg cum ai văzut tu lucrurile”.

În loc să încercăm permanent să îl pregătim pentru viitor, putem fi suficient de prezenți încât să observăm cine devine în prezent.

Și poate că această schimbare de perspectivă este importantă și pentru părinte. Pentru că un copil nu este un proiect care trebuie finalizat. Nu este o colecție de rezultate și nici o extensie a visurilor adultului.

Este o persoană în formare.

Iar una dintre responsabilitățile cele mai delicate ale părintelui este să ofere suficientă siguranță pentru ca această persoană să poată explora cine este. Relațiile stabile și receptive reprezintă un element important al mediului în care copilul își dezvoltă capacitatea de a explora, de a învăța și de a se adapta.

Poate că într-o seară, în loc să întrebi copilul dacă și-a terminat tot ce avea de făcut, merită să stai lângă el și să îl întrebi ceva pentru care nu există un răspuns corect.

„Spune-mi un lucru despre tine pe care crezi că încă nu l-am descoperit.”

Poate va râde.

Poate va spune „nimic”.

Poate va începe să povestească.

Și poate vei afla ceva ce nu știai.

Nu neapărat un secret. Poate doar o dorință, o frică, un vis, o idee sau o perspectivă asupra lumii pe care nu ai avut încă ocazia să o vezi.

Pentru că, uneori, cel mai important lucru pe care îl putem face ca părinți nu este să îi arătăm copilului cine ar trebui să devină.

Este să rămânem suficient de aproape și suficient de curioși încât să descoperim, pas cu pas, cine devine el cu adevărat.

Iar întrebarea merită pusă nu o singură dată, ci de-a lungul anilor. Pentru că răspunsul se schimbă.

Copilul se schimbă.

Și, dacă avem grijă să nu privim doar spre ceea ce vrem să devină, putem avea șansa rară de a-l cunoaște pe omul care se construiește chiar în fața noastră.

Notă clinică

Curiozitatea părintelui față de lumea interioară a copilului nu înseamnă interogare, control sau acces permanent la toate gândurile și emoțiile acestuia. Într-o relație sănătoasă, copilul are nevoie atât de disponibilitatea adultului de a-l asculta, cât și de respectarea treptată a autonomiei și intimității sale. Relațiile receptive și stabile pot constitui un important factor de protecție pentru dezvoltare, însă ele nu presupun perfecțiunea părintelui.

Dacă un copil prezintă în mod persistent retragere, anxietate, tristețe, dificultăți importante de funcționare, schimbări comportamentale semnificative sau alte semne care îi afectează viața de zi cu zi, este recomandată discutarea situației cu un psiholog clinician sau alt specialist relevant. Un articol de psihologie generală poate oferi repere pentru reflecție, dar nu poate înlocui evaluarea individuală.

Bibliografie

Center on the Developing Child at Harvard University (n.d.) Serve and Return: Back-and-forth exchanges. Harvard University. Harvard Center on the Developing Child – Serve and Return

Center on the Developing Child at Harvard University (n.d.) Developmental Environments. Harvard University. Harvard Center on the Developing Child – Developmental Environments

Center on the Developing Child at Harvard University (n.d.) Three Principles to Improve Outcomes for Children and Families. Harvard University. Harvard Center on the Developing Child – Three Principles

National Scientific Council on the Developing Child (2004) Young Children Develop in an Environment of Relationships. Working Paper No. 1. Harvard University. Working Paper – Young Children Develop in an Environment of Relationships

Stephenson, S., Halil-Pizzirani, B. and Artico, N. (2026) ‘Learning begins in relationships: integrating family support and relational pedagogy in the early years’, Frontiers in Developmental Psychology, 4. doi:10.3389/fdpys.2026.1872566.

Vroland-Nof, L. et al. (2021) ‘Parental autonomy support in relation to preschool aged children’s behavior: Examining positive guidance, negative control, and responsiveness’, Frontiers in Psychology, 12.