sorinnica.ro/cand-unul-are-nevoie-sa-vorbeasca-iar-celalalt-are-nevoie-de-liniste

Există un moment pe care multe cupluri îl cunosc, chiar dacă îl trăiesc în forme diferite. Unul dintre parteneri spune: „Trebuie să vorbim”, iar celălalt simte imediat că nu mai poate. Unul caută apropiere prin conversație, întrebări și explicații, în timp ce celălalt are nevoie să se retragă, să tacă și să își pună gândurile în ordine.

De aici poate începe un dans complicat. Cu cât unul încearcă mai mult să obțină conversația, cu atât celălalt se retrage. Cu cât celălalt se retrage, cu atât primul simte că este ignorat și începe să insiste. În cele din urmă, fiecare ajunge să facă exact lucrul care îl sperie pe celălalt: unul se simte abandonat emoțional, iar celălalt se simte copleșit.

În psihologia relațiilor, acest tipar este cunoscut sub numele de demand-withdraw: un partener solicită discuția, apropierea sau schimbarea, în timp ce celălalt evită, amână sau se retrage. Cercetările au asociat acest tipar cu dificultăți relaționale și cu o satisfacție mai redusă în cuplu, deși relația dintre aceste comportamente și satisfacția maritală este mai complexă decât pare la prima vedere.

Problema este că, în mijlocul unui astfel de conflict, fiecare poate ajunge să creadă că persoana cealaltă este problema. „Nu vrea niciodată să vorbească despre nimic.” „Nu mă lasă niciodată în pace.” „Nu îi pasă.” „Mă sufocă.” „Mă ignoră.” „Exagerează.” Și, fără să își dea seama, doi oameni care poate își doresc același lucru – să se simtă în siguranță în relație – ajung să se lupte pentru două nevoi care par incompatibile.

Dar poate că nu sunt.

Uneori, omul care spune „vreau să vorbim acum” nu caută neapărat o soluție. Caută confirmarea că relația este încă acolo. Vrea să simtă că problema poate fi adusă în fața celuilalt și că nu va fi întâmpinată cu indiferență. Iar omul care spune „nu mai pot vorbi acum” nu înseamnă neapărat că fuge de relație. Poate fi pur și simplu copleșit de intensitatea emoției și să aibă nevoie de puțin timp pentru a-și recâștiga echilibrul.

Aici apare una dintre cele mai importante diferențe într-o relație: a cere spațiu nu este același lucru cu a abandona relația.

La fel, a cere o conversație nu înseamnă neapărat a controla partenerul. Poate fi o încercare de reconectare. Cercetările asupra relațiilor apropiate arată că sentimentul că partenerul este receptiv – că înțelege, validează și manifestă grijă față de ceea ce trăim – are un rol important în apropiere și intimitate.

De aceea, uneori problema nu este că unul vorbește prea mult și celălalt prea puțin. Problema este că partenerii nu au găsit încă o modalitate prin care nevoia unuia să poată exista fără să o anuleze pe a celuilalt.

Imaginează-ți o situație simplă. Unul dintre parteneri spune: „Simt că în ultima vreme te-ai îndepărtat de mine. Aș vrea să vorbim despre asta.” Celălalt răspunde: „Nu acum. Sunt obosit și nu mai pot.” Prima persoană aude: „Nu vreau să discut cu tine.” A doua aude: „Iarăși sunt presat să discut când nu sunt pregătit.”

Și începe cercul.

Poate că o formulare diferită ar schimba dinamica: „Nu pot vorbi acum, dar vreau să vorbim despre asta. Hai să discutăm după cină.” Sau: „Înțeleg că ai nevoie de puțin timp. Pentru mine este important să nu lăsăm lucrul acesta nerezolvat. Putem vorbi în seara asta?”

Diferența este enormă. Prima variantă oferă retragere fără întoarcere. A doua oferă spațiu cu promisiunea reconectării.

Pentru partenerul care are nevoie să vorbească, acest lucru poate însemna să învețe să nu transforme anxietatea în presiune. Dacă celălalt spune că are nevoie de treizeci de minute pentru a se liniști, nu este obligatoriu ca acele treizeci de minute să fie umplute cu mesaje, întrebări, reproșuri sau încercări repetate de a redeschide discuția.

Pentru partenerul care are nevoie de liniște, există însă o responsabilitate la fel de importantă: să nu transforme liniștea într-o pedeapsă. Retragerea fără explicație, ignorarea celuilalt sau tăcerea prelungită pot transmite un mesaj foarte diferit de „am nevoie de puțin timp”. În astfel de situații, partenerul rămas în așteptare poate experimenta nesiguranță, respingere sau abandon.

A avea nevoie de spațiu este sănătos. A-l folosi pentru a-l face pe celălalt să sufere este altceva.

De fapt, într-un cuplu echilibrat, poate exista o formă de negociere a liniștii: „Am nevoie de o oră să mă calmez, apoi revin la discuție.” Iar celălalt poate răspunde: „Bine. Îți respect timpul, dar vreau să știu că vom reveni la ceea ce s-a întâmplat.”

Nu este o formulă magică și nu va funcționa în fiecare conflict. Dar transmite două lucruri esențiale în același timp: „Nu te resping” și „Nu mă abandonez pe mine ca să te liniștesc.”

Este important și felul în care începe conversația. „Trebuie să vorbim pentru că niciodată nu îți pasă” îl poate face pe celălalt să intre imediat în defensivă. „Mi-a fost dor să ne simțim mai apropiați în ultima perioadă și aș vrea să îți spun cum am trăit eu lucrurile” lasă mai mult loc pentru dialog.

Asta nu înseamnă că trebuie să vorbim permanent într-un limbaj perfect. Relațiile reale sunt pline de momente în care oamenii se enervează, se exprimă prost, interpretează greșit sau spun lucruri pe care ulterior le regretă. Un studiu asupra conflictelor de cuplu a arătat că multe conflicte nu ajung pur și simplu la o rezolvare, iar modul în care partenerii interacționează poate influența satisfacția legată de rezultatul discuției.

Poate că obiectivul nu ar trebui să fie, așadar, să devenim un cuplu care nu se ceartă niciodată. Mai realist și mai sănătos poate fi să devenim un cuplu care învață să se întoarcă unul către celălalt după ce apare ruptura.

Uneori, conversația importantă nu este cea în care rezolvați totul. Este cea în care unul spune: „Acum pot să te ascult.” Sau: „Încă sunt supărat, dar nu vreau să fim unul împotriva celuilalt.” Sau chiar: „Nu știu încă ce să spun, dar nu vreau să fug de discuția asta.”

Într-o relație, apropierea nu înseamnă să ai permanent aceeași nevoie în același moment. Uneori unul are nevoie să vorbească, iar celălalt are nevoie de liniște. Echilibrul apare atunci când niciuna dintre nevoi nu trebuie să dispară pentru ca cealaltă să poată exista.

Poate că întrebarea utilă nu este „Cine are dreptate: cel care vrea să vorbească sau cel care vrea să tacă?”. Poate întrebarea este: „Cum putem face loc ambelor nevoi fără să ne pierdem unul pe celălalt?”

Pentru că un cuplu sănătos nu este format din doi oameni care reacționează identic. Este format din doi oameni care pot învăța să își traducă diferențele.

„Am nevoie de liniște” poate însemna: „Vreau să mă calmez înainte să spun ceva care te rănește.”

„Am nevoie să vorbim” poate însemna: „Vreau să simt că ceea ce se întâmplă între noi contează pentru tine.”

Iar uneori, când învățăm să auzim mesajul din spatele cuvintelor, conflictul începe să arate altfel.

Nu mai sunt doi adversari care se luptă pentru controlul conversației.

Sunt doi oameni care încearcă, fiecare în felul lui, să se simtă în siguranță în aceeași relație.

Notă clinică

În practica psihologică, diferențele dintre parteneri în ceea ce privește nevoia de apropiere, retragere, exprimare emoțională sau timp pentru reglare nu sunt, în sine, semne că relația este nesănătoasă. Ele devin problematice atunci când se transformă într-un tipar rigid și repetitiv în care unul urmărește constant, iar celălalt evită constant, iar încercările de reconectare eșuează.

Un obiectiv important al intervenției psihologice poate fi identificarea acestui tipar și înțelegerea nevoilor care se află în spatele comportamentelor vizibile. Cercetările asupra autoreglării emoționale, comunicării și receptivității partenerului susțin importanța acestor procese pentru funcționarea relației.

Dacă retragerea devine o formă de pedepsire, control sau intimidare ori dacă discuțiile sunt însoțite de amenințări, umilire sau violență, problema depășește o simplă diferență de stil comunicațional și poate necesita sprijin psihologic specializat.

Bibliografie

Candel, O.S. and Turliuc, M.N. (2021) ‘The Role of Relational Entitlement, Self-Disclosure and Perceived Partner Responsiveness in Predicting Couple Satisfaction: A Daily-Diary Study’, Frontiers in Psychology, 12, 609232.

Caughlin, J.P. (2002) ‘A contextual analysis of the association between demand/withdraw and marital satisfaction’, Personal Relationships, 9(1), pp. 95–119.

Caughlin, J.P. (2002/2006) ‘The Demand/Withdraw Pattern of Communication as a Predictor of Marital Satisfaction Over Time’, Human Communication Research, 28(1), pp. 49–85.

Gable, S.L. and Arican-Dinc, B. (2023) ‘Responsiveness in romantic partners’ interactions’, Current Opinion in Psychology, 53, 101652.

Ruan, Y., Reis, H.T., Clark, M.S., Hirsch, J.L. and Bink, D.B. (2019) ‘Can I tell you how I feel? Perceived partner responsiveness encourages emotional expression’, Emotion.