sorinnica.ro/exista-un-moment-in-care-incetam-sa-ne-mai-vedem-cu-adevarat

Există un moment în multe relații în care ceva se schimbă fără să existe neapărat o ceartă, o trădare sau o decizie clară de a pleca. Nu se întâmplă într-o singură seară. Nu există o dată pe care să o poți trece în calendar și să spui: „Aici am început să ne îndepărtăm”. Uneori, distanța apare aproape imperceptibil, în mijlocul unei vieți care continuă să funcționeze aparent normal.

Încă locuiți împreună. Încă mergeți la cumpărături, plătiți facturile, organizați vacanțele și vă întrebați ce mâncați la cină. Poate chiar vă spuneți „te iubesc”. Și totuși, există momente în care ai senzația ciudată că omul de lângă tine a devenit, treptat, un străin pe care îl cunoști foarte bine.

Știi ce cafea bea dimineața. Știi la ce oră pleacă de acasă. Știi ce emisiuni urmărește și ce mâncare nu îi place. Dar mai știi ce îl preocupă în ultima vreme? Ce îl sperie? Ce își dorește și nu spune? Ce s-a schimbat în interiorul lui în ultimul an?

Poate că una dintre cele mai subtile forme de distanțare într-un cuplu nu este momentul în care încetăm să iubim, ci momentul în care încetăm să mai fim curioși unul față de celălalt.

La începutul unei relații, aproape totul este o invitație la descoperire. Vrei să afli cum gândește celălalt, ce îl face să râdă, ce își dorește, ce îl rănește, ce vise avea înainte să te cunoască. Întrebările apar firesc, iar răspunsurile par importante. Nu pentru că trebuie să construiești un profil psihologic al celuilalt, ci pentru că există bucuria de a descoperi o persoană.

Cu timpul însă, familiaritatea poate produce o iluzie: aceea că știm deja cine este omul de lângă noi.

„Știu ce o să spună.”

„Știu cum reacționează.”

„El este așa.”

„Ea nu se schimbă niciodată.”

Și, fără să ne dăm seama, persoana începe să fie înlocuită de imaginea pe care ne-am construit-o despre ea.

Problema este că oamenii continuă să se schimbe. Experiențele, pierderile, responsabilitățile, succesul, eșecurile, vârsta, munca, familia și propriile conflicte interioare modifică felul în care ne raportăm la viață. Omul pe care l-ai cunoscut acum zece ani poate fi, în multe privințe, același om, dar nu mai este exact aceeași persoană.

Iar o relație care se bazează exclusiv pe ceea ce știai cândva despre partener riscă să nu mai întâlnească omul care există acum.

În cercetarea relațiilor apropiate există un concept important: responsivitatea percepută a partenerului – sentimentul că persoana cealaltă ne înțelege, ne validează și este atentă la ceea ce contează pentru noi. Această experiență este considerată un element important al intimității și al calității relației.

Cu alte cuvinte, intimitatea nu înseamnă doar să știi lucruri despre partener. Înseamnă să simți că, atunci când te dezvălui, celălalt este acolo și încearcă să te înțeleagă.

De aceea, poți fi într-o relație de cincisprezece ani și să te simți singur. Și poți fi alături de cineva de puțin timp și să ai sentimentul profund că ești văzut.

A fi văzut nu înseamnă să fii permanent admirat. Nu înseamnă ca partenerul să fie de acord cu tine sau să îți confirme fiecare emoție. Înseamnă să existe suficientă atenție încât să simți că experiența ta interioară ajunge la celălalt și nu se pierde undeva între telefon, televizor, muncă, oboseală și rutina zilnică.

Uneori, distanța începe exact în aceste momente mici.

„Uite ce mi s-a întâmplat astăzi.”

„Aha.”

„Știi la ce m-am gândit?”

„Mhm.”

„Mi-a fost puțin greu azi.”

„Lasă, o să treacă.”

Niciuna dintre aceste replici nu pare dramatică. Dar dacă devin modul predominant în care cei doi se întâlnesc, relația poate începe să piardă treptat sentimentul de conectare.

Cercetările asupra intimității arată că apropierea se construiește prin procese de dezvăluire personală și răspuns al partenerului; felul în care celălalt răspunde contribuie la experiența de a fi înțeles și apropiat.

De aceea, uneori, întrebarea „Cum a fost ziua ta?” nu este suficientă. Nu pentru că ar fi o întrebare greșită, ci pentru că poate deveni, prin repetare, o formalitate.

Poate fi mai important să existe, din când în când, întrebări la care niciunul dintre voi nu cunoaște deja răspunsul.

„Ce te-a preocupat cel mai mult în ultima perioadă?”

„Există ceva ce simți că s-a schimbat în tine?”

„Ce îți lipsește în ultima vreme?”

„Ce te face să te simți bine în relația noastră?”

„Există ceva despre care ți-ar fi greu să îmi vorbești?”

„Ce ai vrea să înțeleg mai bine despre tine?”

Nu trebuie puse toate într-o singură seară. De fapt, dacă transformați relația într-un interviu permanent, riscați să pierdeți tocmai naturalețea pe care încercați să o recuperați.

Uneori este suficient să fii prezent atunci când celălalt îți oferă o mică fereastră către lumea lui.

Partenerul spune că a fost o zi grea. Poți trece peste. Sau poți întreba: „Ce a fost cel mai greu?”

Partenera spune că s-a simțit ciudat într-o anumită situație. Poți răspunde cu o soluție. Sau poți spune: „Vrei să-mi povestești ce ai simțit?”

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le putem face într-o relație este să nu presupunem că știm deja răspunsul.

În cercetarea lui John Gottman, această idee apare într-o formă foarte practică: partenerii fac permanent mici „invitații” la conectare – o întrebare, o glumă, o observație, un oftat, o cerere de ajutor, o poveste despre ceva ce li s-a întâmplat. Felul în care celălalt răspunde acestor încercări de conectare poate contribui la atmosfera generală a relației.

Nu fiecare invitație trebuie întâmpinată cu entuziasm. Uneori ești obosit. Uneori ai de lucru. Uneori chiar nu ai energie să asculți o poveste despre ceva aparent nesemnificativ.

Diferența poate fi însă între „nu pot acum” și „nu mă interesează”.

„Sunt foarte obosit. Pot să îți povestesc peste o jumătate de oră?” transmite altceva decât ignorarea repetată.

Pentru că într-o relație nu este nevoie de disponibilitate permanentă. Este nevoie, mai degrabă, de sentimentul că partenerul contează.

Poate că aici se află una dintre cele mai mari confuzii despre iubirea de durată. Credem uneori că, dacă relația este solidă, conexiunea ar trebui să apară automat. Dar tocmai pentru că viața devine aglomerată, apropierea are nevoie de atenție.

Copiii, serviciul, problemele financiare, părinții îmbătrâniți, oboseala, responsabilitățile casnice și presiunea cotidiană pot consuma o mare parte din energia unui cuplu. Uneori nu este lipsă de iubire. Este lipsă de spațiu psihologic.

Și totuși, dacă ani întregi nu mai există timp în care cei doi să se întâlnească altfel decât ca administratori ai unei vieți comune, relația poate deveni eficientă, dar goală.

Ajungeți să vorbiți despre cine duce copilul la școală, cine cumpără pâinea, ce trebuie plătit și când mergeți în concediu. Comunicați mult, dar vă spuneți foarte puțin.

Aceasta este una dintre formele paradoxale ale singurătății în cuplu: poți avea foarte multe conversații și foarte puțină intimitate.

Uneori, distanțarea se vede și în felul în care încetăm să ne mai observăm. Nu mai remarci când partenerul este mai tăcut decât de obicei. Nu mai întrebi de ce pare obosit. Nu mai observi că ceva îl bucură. Sau, poate, observi, dar presupui că știi deja explicația.

„Este stresat.”

„Așa este el.”

„Are multe pe cap.”

Poate că da. Dar poate că există și ceva ce nu mai vezi.

A privi din nou nu înseamnă să devii hiper-vigilent față de partener. Nu trebuie să analizezi fiecare gest sau să cauți permanent semne că ceva este în neregulă. Înseamnă doar să lași loc pentru posibilitatea ca persoana de lângă tine să fie mai complexă decât povestea pe care ți-ai spus-o despre ea.

Și există o responsabilitate reciprocă. Nu este doar treaba unuia să fie curios, atent și disponibil. O relație vie presupune ca ambii parteneri să contribuie la spațiul în care celălalt poate fi cunoscut.

Poate că uneori trebuie să spui: „Nu știu dacă ți-am povestit asta.”

Sau: „Mi-am dat seama că m-am schimbat în privința lucrului acesta.”

Sau chiar: „Cred că am presupus prea mult despre ce simți.”

Aceste propoziții pot redeschide o ușă care nu era neapărat închisă. Poate doar rămăsese nefolosită.

Există însă și situații în care distanța nu mai este doar rezultatul rutinei. Dacă într-o relație există respingere persistentă, dispreț, control, frică, umilire, abuz sau refuz constant al oricărei forme de dialog, problema depășește simpla nevoie de a deveni mai atenți unul la celălalt. În astfel de situații, sprijinul psihologic specializat poate fi important.

Dar pentru multe cupluri, întrebarea poate începe mult mai simplu.

„Mai știu cine este omul de lângă mine astăzi?”

Nu cine a fost când v-ați cunoscut.

Nu cine crezi că este.

Nu cine ai nevoie să fie.

Ci cine este acum.

Ce îl preocupă. Ce îl bucură. Ce îl obosește. Ce îl sperie. Ce își dorește. Ce a pierdut. Ce a învățat. Ce nu mai vrea. Ce speră încă.

Și, poate la fel de important, să te întrebi dacă partenerul tău mai are ocazia să descopere cine ești tu.

Pentru că uneori ne plângem că nu mai suntem văzuți, dar nici noi nu mai arătăm prea multe. Ne ascundem în spatele rolurilor, al rutinelor și al responsabilităților. Devenim „mama”, „tata”, „omul care muncește”, „cel care rezolvă”, „cel care ține casa”, „cel care nu se plânge”.

Dar înainte de toate acestea există două persoane care continuă să se schimbe.

Poate că relațiile de durată nu au nevoie să rămână exact cum au fost la început. Nici nu este posibil. Au nevoie să păstreze însă ceva din curiozitatea începutului: disponibilitatea de a spune, din când în când, „Spune-mi cine ești acum. Vreau să te cunosc din nou.”

Pentru că poate că nu există un singur moment în care încetăm să ne mai vedem cu adevărat.

Există, mai degrabă, sute de momente mici în care alegem să nu ne mai uităm.

Și tot sute de momente mici în care putem începe din nou.

Un telefon pus deoparte.

O întrebare pusă fără grabă.

O privire care rămâne câteva secunde în plus.

Un „spune-mi mai mult”.

Un „nu m-am gândit niciodată la asta așa”.

Un „cum e pentru tine?”

Uneori, apropierea nu începe printr-o conversație extraordinară despre viitorul relației. Începe prin a observa din nou omul care stă lângă tine.

Și poate că una dintre cele mai importante întrebări pe care o putem pune într-o relație nu este „Mă mai iubește?”, ci:

„Mai suntem suficient de curioși unul față de celălalt încât să ne putem vedea așa cum suntem acum?”

Pentru că iubirea poate continua să existe chiar și atunci când doi oameni încetează, pentru o vreme, să se mai vadă cu adevărat.

Iar uneori, drumul înapoi către apropiere începe exact în momentul în care unul dintre ei se oprește și spune: „Cred că am uitat să te mai cunosc.”

Notă clinică

În relațiile de cuplu, sentimentul de a fi văzut, înțeles și valorizat de partener este strâns legat de experiența intimității și de calitatea relației. Cercetările asupra „responsivității percepute a partenerului” sugerează că percepția că partenerul este atent, înțelegător și preocupat de propria bunăstare poate susține apropierea și satisfacția relațională.

Distanțarea emoțională nu trebuie interpretată automat ca dovadă că iubirea a dispărut. Uneori ea reflectă stresul, oboseala, schimbările de viață sau acumularea unor interacțiuni în care partenerii nu au mai reușit să răspundă nevoilor celuilalt. Totuși, atunci când sentimentul de singurătate în cuplu devine persistent, comunicarea este blocată sau apar conflicte repetitive, poate fi utilă evaluarea relației împreună cu un psiholog sau psihoterapeut.

Bibliografie

Arican-Dinc, B. and Gable, S.L. (2023) ‘Responsiveness in romantic partners’ interactions’, Current Opinion in Psychology, 53, 101652.

Clark, M.S. and Reis, H.T. (1988) ‘Interpersonal processes in close relationships’, Annual Review of Psychology, 39, pp. 609–672.

Crasta, D., Rogge, R.D., Maniaci, M.R. and Reis, H.T. (2021) ‘Toward an optimized measure of perceived partner responsiveness: Development and validation of the perceived responsiveness and insensitivity scale’, Psychological Assessment, 33(4), pp. 338–355.

Gottman, J.M. (1998) ‘Psychology and the study of marital processes’, Annual Review of Psychology, 49, pp. 169–197.

Laurenceau, J.-P., Barrett, L.F. and Pietromonaco, P.R. (1998) ‘Intimacy as an interpersonal process: The importance of self-disclosure, partner disclosure, and perceived partner responsiveness in interpersonal exchanges’, Journal of Personality and Social Psychology, 74(5), pp. 1238–1251.

McLeod, S. (2020) ‘Attachment and social support in romantic dyads: A systematic review’, Journal of Clinical Psychology, 76(1), pp. 47–70.

Reis, H.T. and Shaver, P.R. (1988) ‘Intimacy as an interpersonal process’, în Duck, S. (ed.) Handbook of Personal Relationships: Theory, Research and Interventions. Chichester: Wiley.