sorinnica.ro/cat-din-vreau-ce-e-mai-bun-pentru-copilul-meu-este-despre-copil-si-cat-despre-fricile-mele

„Vreau ce e mai bun pentru copilul meu.” Probabil una dintre cele mai sincere propoziții pe care le poate spune un părinte. În ea se află iubire, responsabilitate, grijă și dorința de a-i oferi copilului oportunități pe care poate noi nu le-am avut.

Dar există o întrebare mai greu de pus: cum știu că lucrul pe care îl vreau pentru copilul meu îi aparține lui și nu este, măcar în parte, răspunsul meu la propriile frici?

Uneori, diferența nu se vede deloc la suprafață. Îl înscrii la o anumită activitate pentru că este bună pentru el. Îl încurajezi să obțină rezultate excelente pentru că vrei să aibă un viitor frumos. Îl protejezi de anumite situații pentru că nu vrei să sufere. Îi corectezi alegerile pentru că „mai târziu o să înțeleagă”.

Toate pot porni din grijă autentică. Dar aceeași grijă poate ascunde uneori o nevoie a adultului: nevoia ca lucrurile să iasă bine, ca viitorul să fie sigur, ca acel copil să nu repete greșelile pe care le-am făcut noi.

Poate că aceasta este una dintre cele mai puțin discutate forme de anxietate parentală: nu te temi doar că i se va întâmpla ceva rău; te temi că nu vei reuși să-l protejezi suficient de viață.

Și atunci începi să previi. Cauți cea mai bună școală, cea mai bună activitate, cea mai bună strategie de învățare, cea mai potrivită metodă de disciplină. Cauți răspunsul corect pentru aproape orice. Uneori, copilul ajunge să fie înconjurat de soluții pentru probleme pe care nici măcar nu le are încă.

Este important să spunem că preocuparea parentală nu produce automat probleme. Cercetarea nu susține ideea că orice grijă, așteptare sau intervenție a părintelui este dăunătoare. Însă o revizuire sistematică din 2025 a arătat că anumite cogniții parentale — mai ales credințele negative despre anxietatea copilului și așteptările că acesta ar trebui să evite situațiile anxiogene — sunt asociate cu anxietatea copilului. Pentru îngrijorările generale ale părinților, rezultatele sunt mai puțin clare.

Asta spune ceva foarte interesant: nu doar ceea ce face părintele contează, ci și ce crede despre ceea ce i se întâmplă copilului.

Dacă un părinte vede o notă mai mică drept o catastrofă, timiditatea drept o problemă care trebuie eliminată sau un eșec drept ceva ce trebuie evitat cu orice preț, este posibil ca intervenția lui să devină mai intensă decât situația o cere.

Copilul nu mai este privit doar ca un om care crește. Poate începe să fie privit ca un proiect care trebuie optimizat.

Iar aici apare o diferență esențială între a pregăti copilul pentru viață și a încerca să faci viața imposibil de dureroasă pentru el.

Prima este educație. A doua este, uneori, o luptă cu incertitudinea.

Un copil va fi respins la un moment dat. Va alege greșit. Va întâlni oameni care nu îl plac. Va eșua. Va fi dezamăgit. Nu va obține tot ce își dorește. Un părinte nu poate elimina aceste experiențe, iar încercarea de a o face poate transmite, fără intenție, mesajul că lumea este un loc atât de periculos încât el trebuie permanent protejat.

O meta-analiză din 2024 a arătat că informațiile verbale de tip amenințare oferite de părinți pot contribui la dobândirea fricii față de stimuli noi, ceea ce arată cât de important poate fi modul în care adultul interpretează și prezintă riscul copilului.

Poate că una dintre cele mai importante întrebări ale parentingului nu este „Cum îl protejez?”, ci „Ce anume încerc să protejez: copilul sau propria mea liniște?”

Uneori, diferența poate fi observată după ce copilul spune „vreau să încerc”. Dacă primul impuls este „Dar dacă…?”, merită o secundă de pauză. Dar dacă? Dacă nu îi iese? Dacă se face de râs? Dacă renunță? Dacă suferă? Dacă alege alt drum decât cel pe care l-am imaginat?

Pentru că există un lucru pe care părintele îl poate controla foarte puțin: traseul copilului. Poate controla însă mesajul pe care îl transmite atunci când traseul devine imprevizibil.

„Trebuie să alegi corect” transmite altceva decât „Hai să vedem ce alegi și ce vei învăța din asta”.

„Nu vreau să suferi” poate deveni, fără intenție, „suferința trebuie evitată”. În schimb, „știu că nu îți va fi mereu ușor, dar voi fi aici” transmite ceva mult mai puternic: nu trebuie să ai o viață fără dificultăți pentru a putea face față vieții.

Și mai există un risc subtil. Uneori, „vreau ce e mai bun pentru copilul meu” devine o continuare a unei povești despre noi înșine. Părintele își dorește ca fiul său să fie mai curajos decât a fost el, fiica să nu repete greșelile lui, copilul să aibă oportunitățile pe care el nu le-a avut, să ajungă acolo unde el nu a ajuns.

Nu este neapărat ceva rău. Dar copilul are nevoie să devină el, nu versiunea reparată a părintelui.

Cercetările asupra perfecționismului parental oferă aici un avertisment relevant: dimensiunea perfecționismului caracterizată prin preocupare excesivă față de greșeli și evaluare negativă a fost asociată cu mai mult distres psihologic la copii, în timp ce simpla orientare către standarde ridicate nu a avut același profil.

Poate că, înainte de următoarea decizie importantă pentru copilul tău, merită să te întrebi nu doar „Este bine pentru el?”, ci și „De ce mi-e mie atât de important să fie așa?”

Uneori vei descoperi că răspunsul este simplu: pentru că îl cunoști și știi de ce are nevoie. Alteori vei descoperi frica de eșec, frica de suferință, comparația, propria ta poveste sau dorința de a te asigura că „faci tot ce trebuie”.

Iar aceasta poate fi una dintre cele mai valoroase forme de maturitate parentală: să poți separa, din când în când, visul pe care îl ai pentru copil de frica pe care o ai pentru el.

Pentru că un copil nu are nevoie de un părinte care să îi construiască o viață fără riscuri. Are nevoie de un părinte care să îi ofere suficientă siguranță încât, treptat, să poată începe să-și construiască singur viața.

Notă clinică

Dacă grija pentru viitorul copilului devine persistentă, dificil de controlat și se transformă în verificare permanentă, control, comparație, presiune asupra performanței sau evitare a situațiilor pe care copilul le-ar putea gestiona singur, poate fi utilă o discuție cu un psiholog sau psihoterapeut. Uneori, explorarea propriilor frici și așteptări poate ajuta părintele să distingă mai clar între nevoia reală a copilului și nevoia adultului de certitudine.

Bibliografie

Aaron, E.M., Caley, E. and Kiel, E.J. (2024) ‘Parenting as a Moderator of the Relation Between Child Inhibited Temperament and Anxiety in Western Contexts: A Systematic Review’, Clinical Child and Family Psychology Review, 27, pp. 807–831.

Bradshaw, E.L., Duineveld, J.J., Conigrave, J.H. et al. (2025) ‘Disentangling autonomy-supportive and psychologically controlling parenting: A meta-analysis of self-determination theory’s dual process model across cultures’, American Psychologist, 80(6), pp. 879–895.

Fox, J.K. and Fleming, L.E. (2025) ‘Parental cognitions and child anxiety: A systematic review’, Journal of Anxiety Disorders, 112, 103021.

Lilley, C., Sirois, F.M. and Rowse, G. (2020) ‘A meta-analysis of parental multidimensional perfectionism and child psychological outcomes’, Personality and Individual Differences, 162, 110015.

Nimphy, C.A., Mitrou, V., Elzinga, B.M., Van der Does, W. and Aktar, E. (2024) ‘The Role of Parental Verbal Threat Information in Children’s Fear Acquisition: A Systematic Review and Meta-analysis’, Clinical Child and Family Psychology Review, 27(3), pp. 714–731.