sorinnica.ro/adolescent-retras-cauze-si-interventie

Retragerea socială și emoțională în adolescență reprezintă un fenomen frecvent, dar care poate genera îngrijorare semnificativă în rândul părinților. Din perspectivă dezvoltării psihologice, adolescența este o perioadă caracterizată prin reorganizări identitare, autonomie crescută și sensibilitate accentuată la evaluarea socială (Steinberg, 2014). În acest context, retragerea nu este întotdeauna un indicator patologic, ci poate reflecta un proces adaptativ de explorare internă.

Cu toate acestea, atunci când retragerea devine persistentă, intensă și asociată cu afectare funcțională (izolare socială, scăderea performanței școlare, modificări emoționale semnificative), este necesară o analiză mai aprofundată a mecanismelor implicate.

Un prim nivel explicativ este cel emoțional. Adolescenții retrași pot experimenta anxietate socială, rușine, teamă de respingere sau dificultăți în reglarea emoțiilor. Studiile arată că sensibilitatea crescută la evaluarea negativă este asociată cu tendința de evitare a interacțiunilor sociale (La Greca & Lopez, 1998).

La nivel cognitiv, retragerea este adesea susținută de tipare de gândire precum:

• „nu sunt suficient de bun”;
• „ceilalți mă vor respinge”;
• „mai bine evit decât să fiu rănit”.

Aceste convingeri contribuie la menținerea comportamentelor de evitare și la consolidarea izolării.

Din perspectivă neurobiologică, adolescența implică o dezvoltare asincronă între sistemele emoționale (mai reactive) și cele de control cognitiv (încă în maturizare), ceea ce poate amplifica vulnerabilitatea la retragere în fața stresului social (Casey et al., 2008).

Un alt nivel important este cel relațional. Retragerea poate reflecta dificultăți în relația cu părinții sau cu grupul de egali. De exemplu, un climat familial perceput ca fiind critic sau invalidant poate determina adolescentul să reducă expunerea emoțională.

În unele cazuri, retragerea poate fi asociată cu:

• simptome depresive;
• anxietate socială;
• experiențe de bullying;
• dificultăți de integrare socială.

Prin urmare, este esențială diferențierea între retragerea normativă și cea problematică.

În ceea ce privește intervenția, literatura de specialitate subliniază importanța unei abordări relaționale și non-invazive.

Un prim principiu este menținerea conexiunii fără presiune excesivă. Încercările insistente de a forța comunicarea pot amplifica retragerea. În schimb, disponibilitatea constantă și predictibilă a părintelui facilitează sentimentul de siguranță.

Un al doilea element esențial este validarea experienței emoționale. Adolescenții retrași beneficiază de un spațiu în care emoțiile lor sunt recunoscute fără a fi minimalizate sau corectate imediat.

De exemplu:
„Observ că îți este greu să vorbești despre asta. Sunt aici când vei simți că poți.”

Această abordare reduce defensivitatea și crește probabilitatea deschiderii ulterioare.

Un alt aspect important este modelarea reglării emoționale. Părinții care își gestionează propriile reacții emoționale oferă un model implicit de autoreglare.

De asemenea, este utilă încurajarea graduală a expunerii sociale, fără a forța adolescentul. Activitățile structurate, în contexte sigure, pot facilita reconectarea socială.

În situațiile în care retragerea este severă sau persistentă, intervenția unui specialist (psiholog sau psihoterapeut) este recomandată. Abordările cognitiv-comportamentale și cele centrate pe relație au demonstrat eficiență în reducerea anxietății sociale și îmbunătățirea funcționării emoționale (Albano & DiBartolo, 2007).

Un aspect esențial este că retragerea nu trebuie interpretată exclusiv ca opoziție sau lipsă de interes, ci ca un posibil indicator al unei nevoi neexprimate de siguranță, acceptare sau înțelegere.

În concluzie, adolescentul retras nu are nevoie, în primul rând, de corectare, ci de un cadru relațional în care să poată reveni treptat la contact. Relația părinte–copil rămâne principalul factor protector în acest proces.

Notă clinică pentru finalul articolului

Acest material are scop informativ și educativ. El nu înlocuiește evaluarea psihologică de specialitate. În cazul retragerii persistente sau al simptomelor asociate, este recomandată consultarea unui specialist.

Bibliografie

Albano, A.M. and DiBartolo, P.M. (2007) Cognitive-Behavioral Therapy for Social Phobia in Adolescents. New York: Guilford Press.

Casey, B.J., Jones, R.M. and Hare, T.A. (2008) ‘The adolescent brain’, Annals of the New York Academy of Sciences, 1124, pp. 111–126.

La Greca, A.M. and Lopez, N. (1998) ‘Social anxiety among adolescents: Linkages with peer relations and friendships’, Journal of Abnormal Child Psychology, 26(2), pp. 83–94.

Steinberg, L. (2014) Adolescence. 10th edn. New York: McGraw-Hill.