sorinnica.ro/alegem-parteneri-care-ne-seamana-sau-care-ne-repara-ranile

Una dintre cele mai fascinante întrebări din psihologia relațiilor este de ce alegem anumite persoane drept parteneri de viață. Deși ne place să credem că iubirea este complet spontană și imprevizibilă, cercetările sugerează că atracția romantică este influențată de numeroși factori psihologici, biologici și sociali. În multe situații, alegerea partenerului nu este atât de întâmplătoare pe cât pare.

O teorie frecvent întâlnită susține că oamenii aleg parteneri care le seamănă. O altă perspectivă afirmă că suntem atrași de persoane care pot compensa lipsurile emoționale ale trecutului sau care par să ofere ceea ce nu am primit în relațiile timpurii. Realitatea este mai complexă: de multe ori, ambele procese funcționează simultan.

Numeroase studii au demonstrat existența fenomenului numit asortare pozitivă (assortative mating), prin care oamenii tind să formeze relații cu persoane asemănătoare lor. Similaritățile pot apărea în privința valorilor, nivelului educațional, intereselor, stilului de viață, credințelor sau obiectivelor de viitor. Aceste asemănări facilitează comunicarea, reduc conflictele și cresc probabilitatea unei compatibilități pe termen lung.

Atunci când doi parteneri împărtășesc valori fundamentale similare, multe dintre deciziile importante ale vieții devin mai ușor de gestionat. Aspecte precum educația copiilor, gestionarea banilor, prioritățile profesionale sau stilul de viață sunt influențate de aceste valori. Din acest motiv, similaritatea reprezintă unul dintre cei mai consistenți predictori ai stabilității relaționale.

Totuși, relațiile nu se construiesc exclusiv pe baza asemănărilor. Experiențele emoționale din copilărie influențează profund ceea ce percepem drept familiar, sigur sau atractiv. Teoria atașamentului, dezvoltată de John Bowlby și extinsă ulterior de numeroși cercetători, sugerează că primele relații cu figurile de îngrijire contribuie la formarea unor modele interne despre iubire, apropiere și siguranță.

Aceste modele continuă să influențeze alegerile romantice la vârsta adultă. Uneori, oamenii sunt atrași de persoane care le oferă sentimentul de familiaritate emoțională, chiar și atunci când acea familiaritate nu este neapărat sănătoasă. Cu alte cuvinte, nu căutăm întotdeauna ceea ce ne face bine, ci adesea ceea ce ne este cunoscut.

De exemplu, o persoană care a crescut într-un mediu în care afecțiunea era oferită inconsistent poate ajunge să fie atrasă de parteneri indisponibili emoțional. Nu pentru că această situație îi aduce fericire, ci pentru că reproduce un model relațional familiar. Psihologia numește uneori acest fenomen „repetiție relațională”, tendința de a recrea dinamici vechi în speranța inconștientă că de această dată rezultatul va fi diferit.

Aici apare ideea că alegem parteneri care ne pot „repara” rănile emoționale. Desigur, niciun partener nu poate vindeca în mod complet experiențele dificile ale trecutului. Totuși, anumite relații pot oferi contexte emoționale diferite de cele cunoscute anterior și pot contribui la dezvoltarea unor experiențe corective.

De exemplu, o persoană care a experimentat critică excesivă în copilărie poate simți o atracție puternică față de un partener cald, susținător și empatic. În astfel de situații, relația poate deveni un spațiu în care individul descoperă noi modalități de a se raporta la sine și la ceilalți. Nu este vorba despre „salvare”, ci despre posibilitatea construirii unei experiențe relaționale mai sănătoase.

Totuși, există și riscuri atunci când intrăm într-o relație cu speranța că partenerul va vindeca răni profunde. Această așteptare poate genera dependență emoțională, idealizare sau presiuni nerealiste asupra relației. Atunci când responsabilitatea pentru propria vindecare este transferată exclusiv partenerului, apar frecvent dezamăgiri și conflicte.

O relație sănătoasă poate susține procesul de dezvoltare personală, însă nu poate înlocui munca individuală necesară pentru înțelegerea și integrarea propriilor experiențe. Din acest motiv, specialiștii subliniază importanța diferențierii dintre nevoia de conexiune și nevoia de salvare emoțională.

Interesant este faptul că multe relații stabile combină atât elemente de similaritate, cât și oportunități de creștere. Partenerii împărtășesc suficiente valori și obiective pentru a construi o bază comună, dar aduc și perspective diferite care favorizează dezvoltarea reciprocă. Compatibilitatea nu înseamnă identitate completă, ci capacitatea de a integra asemănările și diferențele într-un mod funcțional.

Cercetările contemporane sugerează că relațiile cele mai satisfăcătoare nu sunt neapărat cele în care partenerii se completează perfect sau se vindecă reciproc, ci cele în care există siguranță emoțională, respect, flexibilitate și disponibilitate pentru creștere comună. În aceste relații, trecutul este recunoscut și înțeles, dar nu dictează în totalitate prezentul.

Poate că întrebarea nu este dacă alegem parteneri care ne seamănă sau care ne repară rănile. Mai degrabă, ar fi util să ne întrebăm cât de conștienți suntem de motivele care stau la baza alegerilor noastre. Cu cât înțelegem mai bine propriile nevoi, vulnerabilități și tipare relaționale, cu atât avem șanse mai mari să construim relații bazate pe alegere conștientă și nu doar pe repetarea automată a trecutului.

În final, majoritatea oamenilor caută simultan două lucruri într-o relație: familiaritate și siguranță. Problema apare atunci când confundăm familiaritatea cu sănătatea emoțională. O relație matură nu este cea care reproduce perfect trecutul și nici cea care promite vindecarea miraculoasă a tuturor rănilor. Este relația în care doi oameni își cunosc vulnerabilitățile, își asumă responsabilitatea pentru propria dezvoltare și aleg să crească împreună.

Notă clinică

Acest material are scop informativ și educațional și nu înlocuiește evaluarea sau intervenția unui specialist. Dacă observați tipare relaționale repetitive, dificultăți persistente în alegerea partenerilor sau suferință emoțională semnificativă în relațiile de cuplu, consultarea unui psiholog clinician sau psihoterapeut poate facilita înțelegerea mecanismelor implicate.

Bibliografie

Bowlby, J. (1988) A Secure Base: Parent-Child Attachment and Healthy Human Development. New York: Basic Books.

Fraley, R.C. (2019) Attachment in Adulthood: Recent Developments, Emerging Debates, and Future Directions. Annual Review of Psychology, 70, pp. 401–422.

Hazan, C. and Shaver, P.R. (1987) ‘Romantic love conceptualized as an attachment process’, Journal of Personality and Social Psychology, 52(3), pp. 511–524.

Johnson, S.M. (2019) Attachment Theory in Practice: Emotionally Focused Therapy (EFT) with Individuals, Couples, and Families. New York: Guilford Press.

Perel, E. (2017) The State of Affairs: Rethinking Infidelity. New York: HarperCollins.

Tatkin, S. (2022) In Each Other’s Care: A Guide to the Most Common Relationship Conflicts and How to Work Through Them. Oakland, CA: New Harbinger.

Watson, D. et al. (2004) ‘Match makers and deal breakers: Analyses of assortative mating in newlywed couples’, Journal of Personality, 72(5), pp. 1029–1068.