sorinnica.ro/ce-amani-mereu-dupa-concediu

Există o expresie pe care mulți dintre noi o rostim aproape fără să ne dăm seama: „Las după concediu.” O spunem când vrem să începem sportul, să ne schimbăm locul de muncă, să avem o conversație importantă, să mergem la psiholog, să petrecem mai mult timp cu familia sau să începem proiectul pe care îl amânăm de luni întregi. Pare o decizie rațională. Mai întâi ne odihnim, apoi ne ocupăm de ceea ce contează.

În realitate, expresia aceasta ascunde adesea ceva mai profund decât o simplă organizare a timpului. Uneori, „după concediu” nu înseamnă o dată din calendar. Înseamnă speranța că, între timp, vom deveni altfel. Mai motivați. Mai curajoși. Mai puțin obosiți. Mai pregătiți să facem ceea ce știm deja că avem nevoie să facem.

Concediul ajunge astfel să primească o misiune imposibilă. Îi cerem să ne odihnească, să ne inspire, să ne rezolve lipsa de motivație și să ne ofere claritatea pe care nu am găsit-o în ultimele luni. Iar atunci când revenim acasă și descoperim că încă ezităm, concluzionăm că vacanța nu și-a făcut efectul. De cele mai multe ori însă, problema nu era lipsa concediului, ci faptul că așteptam ca schimbarea să vină din exterior.

Psihologia vorbește despre tendința oamenilor de a asocia începuturile cu anumite repere temporale. Un nou an, o zi de luni, începutul lunii, ziua de naștere sau sfârșitul vacanței par să ofere impresia unui nou start. Acest fenomen poate fi util, pentru că ne motivează să facem schimbări. Dar are și o capcană. Dacă fiecare început este mutat puțin mai departe, riscăm să transformăm speranța într-o formă elegantă de amânare.

De multe ori nu amânăm acțiunea în sine. Amânăm emoțiile pe care credem că le va aduce. Nu evităm doar o conversație dificilă, ci și posibilitatea de a fi respinși. Nu evităm doar schimbarea locului de muncă, ci și nesiguranța care vine odată cu începutul. Nu evităm doar programarea la psiholog, ci și întâlnirea cu întrebări la care nu știm încă răspunsul.

Mintea umană preferă familiarul, chiar și atunci când familiarul nu ne mai face bine. Există o anumită siguranță în lucrurile cunoscute. Știm la ce să ne așteptăm, știm cum să ne adaptăm și știm că putem supraviețui încă o perioadă în același ritm. Schimbarea, în schimb, aduce incertitudine. Iar creierul nostru interpretează deseori incertitudinea ca pe un posibil pericol.

Poate că tocmai de aceea ne este atât de ușor să spunem: „Mă ocup după concediu.” Nu sună ca o renunțare. Sună responsabil. Pare că avem un plan. Numai că, dacă privim în urmă, este posibil să descoperim că aceeași propoziție a fost rostită și după sărbători, și după începutul anului, și după terminarea unui proiect important. Data se schimbă. Ezitarea rămâne.

Există însă o întrebare care poate schimba perspectiva. Ce anume amâni, de fapt? Nu răspunsul superficial, ci pe cel sincer. Pentru că, în spatele fiecărei amânări, există aproape întotdeauna o nevoie sau o teamă.

Poate amâni să îi spui cuiva că ai fost rănit. Poate amâni să îți cauți un alt loc de muncă pentru că te temi că nu vei găsi ceva mai bun. Poate amâni să ai mai multă grijă de sănătatea ta pentru că, în adâncul sufletului, simți că ai pus mereu nevoile celorlalți înaintea propriilor nevoi. Sau poate amâni să ceri ajutor pentru că ai învățat, de-a lungul vieții, că trebuie să te descurci singur.

Uneori, concediul oferă exact ceea ce lipsea: puțin spațiu interior. Când ritmul încetinește, apar și întrebările pe care le acopeream cu activitate. Nu este neobișnuit ca în vacanță să ne surprindem gândindu-ne la lucruri pe care le evitam de luni întregi. Tocmai pentru că zgomotul exterior se reduce, vocea interioară începe să fie mai ușor de auzit.

Problema este că această claritate dispare repede dacă nu este urmată de un gest concret. Mulți oameni se întorc din concediu spunând că și-au dat seama ce au de făcut. Câteva săptămâni mai târziu, viața revine la același ritm, iar concluziile vacanței rămân doar niște amintiri frumoase.

Schimbările importante nu încep aproape niciodată cu decizii spectaculoase. Ele încep cu pași suficient de mici încât să poată fi făcuți și într-o zi obișnuită. O programare telefonică. Un mesaj trimis. Zece minute de mișcare. Cinci pagini citite. O conversație începută cu sinceritate. Creierul nostru acceptă mult mai ușor schimbările graduale decât revoluțiile personale.

Există și o altă formă de amânare, mai puțin vizibilă. Amânăm să fim mai blânzi cu noi înșine. Ne spunem că ne vom odihni după următorul proiect, că vom petrece timp cu familia după ce terminăm această perioadă aglomerată sau că vom începe să avem grijă de noi când lucrurile se vor liniști. Dar viața rareori se liniștește complet. Mereu apare o nouă responsabilitate, un nou termen-limită sau o nouă problemă de rezolvat.

În psihologie există un concept simplu: ceea ce repetăm devine, în timp, identitatea noastră. Dacă repetăm zilnic că vom începe „mai târziu”, riscăm să devenim oameni care trăiesc mai mult în promisiunea schimbării decât în schimbarea însăși. Nu pentru că nu sunt capabili, ci pentru că au ajuns să creadă că momentul potrivit nu a sosit încă.

Poate că merită să privești această perioadă altfel. În loc să te întrebi ce vei face după concediu, întreabă-te ce poți începe chiar înainte de el sau chiar astăzi. Nu trebuie să rezolvi totul într-o singură zi. Dar există aproape întotdeauna un pas suficient de mic încât să poată fi făcut acum.

Paradoxal, acțiunea creează adesea motivația, nu invers. Așteptăm să ne simțim pregătiți înainte de a începe, când, de multe ori, sentimentul de încredere apare tocmai după ce facem primul pas. Curajul nu este absența nesiguranței. Este decizia de a merge înainte chiar și atunci când încă există îndoieli.

Poate că lucrul pe care îl amâni nu are nevoie de o versiune viitoare a ta, mai disciplinată sau mai curajoasă. Poate are nevoie doar de omul care ești astăzi, cu resursele, emoțiile și imperfecțiunile lui. Pentru că schimbările importante nu încep într-o zi perfectă. Încep într-o zi obișnuită, atunci când cineva decide că nu mai vrea să își lase viața în așteptarea unui moment ideal.

Iar dacă, înainte de concediu sau după el, îți vei pune o singură întrebare, poate că aceasta este cea mai valoroasă: Care este lucrul pe care îl amâni spunându-ți mereu „după concediu”? Răspunsul s-ar putea să nu vorbească doar despre planurile tale. S-ar putea să vorbească despre viața pe care o aștepți de prea mult timp să înceapă.

Notă clinică

Amânarea repetată a unor decizii importante nu este întotdeauna rezultatul lipsei de voință sau al unei organizări deficitare. În multe situații, ea reflectă teama de schimbare, anxietatea legată de incertitudine, perfecționismul sau dificultatea de a gestiona emoțiile asociate unor decizii importante. Dacă tendința de a amâna persistă, afectează funcționarea profesională, relațiile sau starea de bine și este însoțită de stres intens, sentiment de blocaj ori autocritică excesivă, este recomandată o evaluare realizată de un psiholog clinician sau de un psihoterapeut, pentru identificarea factorilor implicați și stabilirea intervenției adecvate.

Bibliografie

Bandura, A. (1997) Self-Efficacy: The Exercise of Control. New York: W.H. Freeman.

Duckworth, A. (2016) Grit: The Power of Passion and Perseverance. New York: Scribner.

Kabat-Zinn, J. (2013) Full Catastrophe Living. Revised edn. New York: Bantam Books.

McGonigal, K. (2012) The Willpower Instinct: How Self-Control Works, Why It Matters, and What You Can Do to Get More of It. New York: Avery.

Pychyl, T.A. (2013) Solving the Procrastination Puzzle: A Concise Guide to Strategies for Change. New York: TarcherPerigee.

Seligman, M.E.P. (2011) Flourish: A Visionary New Understanding of Happiness and Well-being. New York: Free Press.

Steel, P. (2011) The Procrastination Equation: How to Stop Putting Things Off and Start Getting Stuff Done. Toronto: Random House Canada.