sorinnica.ro/ce-parte-din-tine-incerci-atat-de-mult-sa-o-ascunzi-incat-ai-inceput-sa-o-ascunzi-si-de-tine

Există lucruri pe care nu le spunem altora. Dar există și ceva mai subtil: lucruri pe care ajungem să nu ni le mai spunem nici nouă.

Poate fi dorința de a pleca. Furie. Nevoia de odihnă. Gelozie. Tristețe. Dorința de a fi văzut, apreciat, iubit sau pur și simplu lăsat în pace. Uneori știm că aceste lucruri există undeva în noi, dar ne grăbim să le explicăm, să le corectăm sau să le facem să dispară.

„Nu sunt supărat, doar sunt obosit.”

„Nu vreau, dar nu e mare lucru.”

„Nu mă deranjează.”

„Sunt bine.”

Cu timpul, poate apărea un paradox: îți ascunzi atât de bine anumite părți ale tale încât începi să nu le mai recunoști atunci când apar.

Este ușor să ne imaginăm că „a te ascunde de tine” înseamnă să trăiești într-o minciună evidentă. În realitate, de cele mai multe ori nu este atât de dramatic. Poate arăta ca o explicație foarte rezonabilă, repetată atât de des încât devine adevăr: „Asta este pur și simplu personalitatea mea”, „Eu nu am nevoie de prea mult”, „Nu sunt genul care cere”, „M-am obișnuit”.

Doar că uneori ceea ce numim „personalitate” este și rezultatul unei adaptări vechi.

Ai învățat să fii foarte calm pentru că furia nu era bine primită. Ai devenit extrem de autonom pentru că a cere era inutil sau inconfortabil. Ai învățat să fii mereu disponibil pentru că astfel te simțeai valoros. Ai devenit „omul puternic” și, la un moment dat, ai început să nu mai știi ce faci când nu mai vrei să fii puternic.

Asta nu înseamnă că toate aceste adaptări sunt false. Unele chiar devin părți autentice din noi. Problema apare atunci când nu mai putem imagina cine am fi dacă nu am mai avea nevoie de ele.

Cercetările despre self-concealment arată că tendința de a ascunde informații personale importante este legată de procese de reglare emoțională și de diferite rezultate privind sănătatea și funcționarea psihologică. Literatura de specialitate descrie chiar un conflict între impulsul de a ascunde și cel de a dezvălui.

Poate că aici se află una dintre cele mai interesante forme de oboseală psihologică: nu doar faptul că ascunzi ceva, ci energia necesară pentru a continua să nu observi acel ceva.

Dacă de fiecare dată când apare o nevoie îi găsești un motiv pentru care nu este importantă, dacă de fiecare dată când apare furia o transformi imediat în justificarea comportamentului altcuiva, dacă de fiecare dată când vrei altceva îți spui că „nu este momentul”, la un moment dat nu mai ai doar o nevoie neexprimată.

Ai o nevoie pe care ai învățat să nu o mai percepi.

Poate deveni astfel greu să răspunzi la întrebări simple: „Ce vrei?”, „Ce te deranjează?”, „Ce ai schimba?”, „Ce îți lipsește?”. Nu pentru că nu există răspunsuri, ci pentru că ai petrecut atât de mult timp filtrându-le încât accesul la ele a devenit mai dificil.

Acest lucru are legătură și cu ceea ce psihologia numește autoalienare — sentimentul că nu mai ești în contact clar cu ceea ce simți sau cu cine ești. Cercetările recente arată asocieri între autoalienare, o mai slabă claritate a conceptului de sine, suprimarea emoțională și distresul psihologic. Studiul respectiv a fost realizat pe studenți universitari din China și este corelațional, deci nu permite concluzii simple despre cauză și efect.

Poate că de aceea uneori spunem „nu mă mai recunosc” fără să existe o schimbare spectaculoasă în viața noastră.

Nu ne-am pierdut neapărat. Poate doar am devenit foarte buni la a ne selecta.

Arătăm partea care funcționează. Partea care înțelege. Partea care se adaptează. Partea care nu cere prea mult. Iar părțile care complică imaginea sunt ținute departe de privirea celorlalți și, treptat, de propria noastră atenție.

Numai că o viață construită exclusiv din părțile „acceptabile” ale sinelui poate deveni surprinzător de străină.

Cercetările asupra autenticității oferă aici un indiciu important. O meta-analiză bazată pe 75 de eșantioane și peste 36.000 de participanți a identificat o asociere pozitivă între autenticitate și starea de bine. Un alt studiu, bazat pe evaluări zilnice, a arătat că momentele de viață autentică erau asociate cu o stare de bine mai bună, în timp ce autoalienarea era asociată cu o stare de bine mai scăzută și putea prezice o stare de bine mai slabă în ziua următoare.

A fi autentic nu înseamnă însă să spui tot ce simți, tuturor, în orice moment. Nici să transformi fiecare impuls într-o regulă de viață. Uneori avem nevoie de autocontrol, discreție, compromis și adaptare. Problema apare când adaptarea devine atât de permanentă încât nu mai știm ce este alegere și ce este reflex.

Poate de aceea o întrebare bună nu este „Care este adevăratul meu eu?”, ca și cum undeva în interior ar exista o versiune perfectă pe care trebuie doar să o găsim. Mai util ar putea fi: „Ce din ceea ce simt am învățat să consider inacceptabil?”

Ce emoție explici prea repede? Ce nevoie îți este rușine să recunoști? Ce dorință numești „nerealistă” înainte să îi dai voie să existe? Ce parte din tine apare doar când ești singur?

Nu toate aceste lucruri trebuie urmate. Dar merită cunoscute.

Pentru că scopul nu este să scoți totul la suprafață și să trăiești fără filtre. Scopul este să nu mai existe părți din tine pe care trebuie să le negi pentru a putea suporta imaginea pe care ai construit-o despre tine.

Poate că uneori maturizarea nu înseamnă să descoperi o versiune nouă a ta. Înseamnă să poți privi cu mai puțină teamă versiunea pe care ai fost nevoit, mult timp, să o ții în umbră.

Și poate că întrebarea cea mai importantă este aceasta: ce parte din tine ar apărea dacă nu ai mai avea nimic de demonstrat nimănui?

S-ar putea să nu găsești acolo ceva spectaculos.

S-ar putea să găsești doar oboseala pe care ai ignorat-o, dorința pe care ai amânat-o, furia pe care ai făcut-o „acceptabilă” sau nevoia simplă de a nu mai fi, pentru o vreme, persoana de care toată lumea are nevoie.

Iar uneori, acela este începutul unei relații mai sincere cu tine.

Notă clinică

Dacă sentimentul de a nu te mai recunoaște, dificultatea de a identifica ceea ce simți, suprimarea constantă a emoțiilor sau nevoile personale greu accesibile sunt persistente și se însoțesc de anxietate, tristețe, epuizare, retragere sau dificultăți în relații, poate fi utilă explorarea acestor aspecte împreună cu un psiholog sau psihoterapeut. Nu orice rezervă sau adaptare reprezintă o problemă clinică, însă pierderea persistentă a contactului cu propriile stări poate merita atenție.

Bibliografie

Davis, C.G. (2024) ‘Self-concealment, secrecy, and guilt’, Journal of Personality, 92(2), pp. 421–435.

Fan, Z., et al. (2024) ‘Self-concealment scale (SCS) in middle-aged people: psychometric features and cross-age equivalence test’, BMC Psychiatry, 24, 590.

Lutz, C.J., et al. (2023) ‘Authenticity, meaning in life, and life satisfaction: A multicomponent investigation of relationships at the trait and state levels’, Journal of Personality, 91(3), pp. 541–555.

Mason, T.J., Smith, K.E., Engwall, A. et al. (2019) ‘Self-discrepancy theory as a transdiagnostic framework: A meta-analysis of self-discrepancy and psychopathology’, Psychological Bulletin, 145(4), pp. 372–389.

Sutton, A. (2020) ‘Living the good life: A meta-analysis of authenticity, well-being and engagement’, Personality and Individual Differences, 153, 109645.