sorinnica.ro/copilul-interior-deciziile-adultului

Există decizii pe care le luăm ca adulți și pe care le putem explica foarte ușor: „Așa am considerat că este mai bine”, „Nu mi s-a părut momentul potrivit”, „Pur și simplu nu am vrut”. Și există alte decizii în fața cărora explicația logică pare surprinzător de slabă. Știm că o situație nu ne face bine, dar rămânem. Știm că avem dreptul să spunem „nu”, dar acceptăm. Ne dorim să fim văzuți, însă ne ascundem exact atunci când cineva s-ar putea apropia cu adevărat de noi.

În astfel de momente, expresia „copil interior” poate părea un clișeu de dezvoltare personală. Totuși, în spatele ei există o idee importantă: adultul care ești astăzi nu începe în momentul în care ai împlinit 18 ani. Modul în care ai învățat, mult mai devreme, ce înseamnă iubirea, siguranța, respingerea, conflictul, greșeala sau acceptarea poate deveni un fel de hartă pe care continui să o folosești, uneori fără să îți dai seama.

Copilul care a învățat că trebuie să fie „cuminte” pentru a primi apreciere poate deveni adultul care se simte vinovat când își pune propriile nevoi pe primul loc. Copilul care a fost criticat frecvent poate deveni adultul care verifică de zece ori un mesaj înainte să îl trimită, se teme să greșească la serviciu sau interpretează o observație banală ca pe o dovadă că „nu este suficient de bun”.

Uneori, trecutul nu se repetă prin amintiri, ci prin reacții.

Poți să nu îți amintești toate momentele în care ai fost ignorat, criticat sau comparat cu alți copii. Dar corpul și emoțiile tale pot reacționa în prezent la situații care seamănă cu acele experiențe. Un partener care devine distant poate trezi o teamă disproporționată de abandon. O persoană care te critică poate activa o rușine mult mai veche decât situația de acum. Un conflict minor poate fi resimțit ca o amenințare la adresa relației, nu doar ca o neînțelegere care poate fi reparată.

Aici apare una dintre cele mai interesante influențe ale „copilului interior”: nu ne determină neapărat să alegem ceea ce ne face bine, ci ne poate împinge să alegem ceea ce ne este familiar.

Iar familiarul nu este întotdeauna sănătos.

Dacă ai crescut într-un mediu în care trebuia să ghicești starea celorlalți pentru a evita conflictele, este posibil să devii un adult extrem de atent la tonul vocii, expresiile faciale și schimbările de dispoziție ale celor din jur. Poți numi acest lucru empatie, grijă sau intuiție. Uneori chiar este. Alteori, însă, poate fi o formă de hipervigilență învățată: o încercare de a anticipa pericolul înainte să apară.

La fel se poate întâmpla și cu succesul. Pentru unii oameni, performanța nu este doar despre satisfacția de a reuși, ci despre obținerea unei valori personale care pare mereu condiționată. De aceea, chiar și atunci când ajung acolo unde și-au dorit, nu reușesc să se bucure prea mult. Următoarea țintă apare imediat. Odihna produce vinovăție. Iar „este suficient” rămâne o propoziție greu de crezut.

Copilul interior nu trebuie însă transformat într-un vinovat universal. Nu orice dificultate din prezent își are originea în copilărie și nu orice comportament trebuie explicat printr-o traumă. Oamenii se schimbă, învață, se adaptează, iar experiențele adulte au și ele o putere considerabilă asupra felului în care gândim și relaționăm.

Poate că întrebarea mai utilă nu este „Ce mi s-a întâmplat în copilărie?”, ci „De ce reacționez acum într-un mod care pare mai mare decât situația prezentă?”

De aici poate începe o formă diferită de autocunoaștere. Când îți dai seama că te temi să dezamăgești pe cineva, poți observa că frica nu vorbește neapărat despre omul din fața ta. Când simți nevoia să controlezi fiecare detaliu, poți să te întrebi dacă încerci să obții în prezent siguranța pe care cândva nu ai avut-o. Iar când îți vine să pleci dintr-o relație imediat ce apare vulnerabilitatea, merită să verifici dacă pleci pentru că relația este într-adevăr nepotrivită sau pentru că apropierea a devenit, pentru tine, asociată cu posibilitatea de a fi rănit.

Maturizarea emoțională nu înseamnă să scapi de copilul care ai fost. Înseamnă să nu îl mai lași să ia singur toate deciziile.

Uneori, partea adultă din tine poate spune: „Acum pot pune o limită fără să pierd iubirea celuilalt”. „Pot greși fără să fiu un om lipsit de valoare.” „Pot să fiu respins fără ca asta să însemne că nu merit să fiu iubit.” „Pot să mă odihnesc fără să trebuiască să demonstrez ceva.”

Acestea nu sunt simple afirmații pozitive. Sunt alternative la niște reguli emoționale vechi, reguli pe care poate că le-ai învățat înainte să ai posibilitatea de a le pune sub semnul întrebării.

Poate că acesta este sensul cel mai util al ideii de copil interior: nu o persoană imaginară care trăiește în noi și ne controlează viața, ci partea din povestea noastră care încă încearcă să ne protejeze folosind strategii învățate cu mult timp în urmă.

Iar uneori, ceea ce avem nevoie nu este să o reducem la tăcere, ci să îi arătăm că adultul de astăzi are mai multe opțiuni decât avea copilul de atunci.

Notă clinică:

Explorarea experiențelor din copilărie poate fi utilă pentru înțelegerea unor tipare emoționale și comportamentale, însă nu orice dificultate actuală are o cauză în trecut. Dacă reacțiile emoționale sunt intense, persistente sau afectează relațiile, munca, somnul ori funcționarea de zi cu zi, discuția cu un psiholog clinician sau psihoterapeut poate ajuta la identificarea factorilor implicați și la dezvoltarea unor modalități mai adaptative de reglare și relaționare.

Bibliografie

Bowlby, J. (1988). A Secure Base: Parent-Child Attachment and Healthy Human Development. London: Routledge.

Kohut, H. (1977). The Restoration of the Self. Chicago: University of Chicago Press.

Siegel, D.J. (2012). The Developing Mind: How Relationships and the Brain Interact to Shape Who We Are. 2nd ed. New York: Guilford Press.

van der Kolk, B.A. (2014). The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma. New York: Viking.