sorinnica.ro/copilul-tau-stie-ce-asteptari-ai-de-la-el-dar-stie-cat-de-mult-il-intelegi

În viața de familie există o întrebare pe care puțini părinți și-o pun cu adevărat, deși răspunsul la ea poate influența profund dezvoltarea emoțională a unui copil. Copilul știe foarte bine ce așteptăm de la el. Știe când vrem să fie politicos, să învețe, să își facă temele, să fie responsabil, să nu răspundă obraznic sau să obțină rezultate bune. Dar știe oare, în aceeași măsură, că îl înțelegem atunci când îi este greu?

Copiii învață foarte repede să identifice așteptările adulților. Observă tonul vocii, expresiile feței, reacțiile la succes și la greșeli, dar și lucrurile pe care le repetăm aproape zilnic. Uneori nici nu este nevoie să le spunem explicit ce ne dorim. Ei simt ce este important pentru noi și încearcă, în felul lor, să se ridice la nivelul acestor așteptări.

A avea așteptări nu este, în sine, un lucru greșit. Copiii au nevoie de limite, de reguli și de adulți care să creadă în potențialul lor. Problema apare atunci când relația începe să fie definită mai ales de ceea ce copilul trebuie să facă și din ce în ce mai puțin de ceea ce trăiește în interior.

Există o diferență importantă între a ghida un copil și a-l face să creadă că valoarea lui depinde de performanțele sale. Atunci când mesajele despre rezultate devin mult mai frecvente decât cele despre înțelegere și acceptare, copilul poate ajunge să creadă că iubirea și aprecierea trebuie câștigate.

Mulți părinți își iubesc profund copiii și fac sacrificii uriașe pentru ei. Muncesc mai mult, renunță la propriul confort și încearcă să le ofere oportunități pe care poate ei înșiși nu le-au avut. Tocmai pentru că își doresc ce este mai bun, tind uneori să insiste asupra corectării greșelilor, asupra progresului și asupra lucrurilor care mai trebuie îmbunătățite.

Din perspectiva copilului, însă, experiența poate arăta diferit. Dacă fiecare conversație începe cu întrebări despre note, teme, rezultate sau comportament, el poate avea impresia că acestea reprezintă aspectele cele mai importante ale relației. Încet, începe să vorbească tot mai puțin despre emoțiile lui și tot mai mult despre ceea ce crede că părintele dorește să audă.

Psihologia dezvoltării arată că unul dintre cele mai importante nevoi emoționale ale copilului este sentimentul că este înțeles. Nu doar ascultat, ci înțeles. Diferența este subtilă, dar esențială. Poți asculta un copil în timp ce îi pregătești răspunsul sau în timp ce te gândești cum să îi rezolvi problema. A-l înțelege presupune să încerci, măcar pentru câteva momente, să vezi lumea prin ochii lui.

Pentru un adult, o ceartă între colegii de clasă poate părea un incident minor. Pentru un copil, ea poate însemna pierderea sentimentului de apartenență. O notă mai mică poate fi percepută de părinte ca o dificultate trecătoare, dar pentru copil poate însemna teama că și-a dezamăgit familia. Emoțiile nu sunt măsurate prin gravitatea obiectivă a evenimentelor, ci prin felul în care sunt trăite.

Uneori, din dorința de a-l face mai puternic, părintele minimalizează ceea ce simte copilul. Îi spune că nu are motive să plângă, că alți copii au probleme mai mari sau că trebuie să fie curajos. Intenția este bună, dar mesajul care poate ajunge la copil este altul: „Ceea ce simt nu este suficient de important pentru a fi luat în serios.”

Validarea emoțională nu înseamnă să fii de acord cu orice reacție sau să încurajezi orice comportament. Înseamnă să recunoști că emoția există și că are sens pentru copil. Un simplu „Îmi dau seama că ai fost foarte dezamăgit” sau „Înțeleg că te-a durut ce s-a întâmplat” poate crea un spațiu de siguranță în care copilul nu mai simte nevoia să își ascundă trăirile.

Copiii care se simt înțeleși nu devin mai fragili. Dimpotrivă. Ei învață treptat să își recunoască emoțiile, să le exprime și să le gestioneze într-un mod sănătos. Atunci când un adult le oferă un model de acceptare și reglare emoțională, ei dezvoltă mai ușor încredere în propriile resurse.

Există un moment care apare frecvent în multe familii. Copilul vine să povestească ceva, iar părintele răspunde aproape imediat cu o soluție. „Data viitoare fă așa”, „Nu trebuia să reacționezi astfel”, „Lasă că trece”. Deși aceste răspunsuri sunt bine intenționate, ele pot închide conversația înainte ca emoția copilului să fie auzită.

Foarte des, copiii nu caută imediat soluții. Ei caută un adult care să le confirme că tot ceea ce trăiesc este important. După ce se simt înțeleși, devin mult mai disponibili să asculte și sugestiile.

La fel de important este și modul în care reacționăm atunci când copilul greșește. Dacă fiecare greșeală este întâmpinată cu reproșuri, comparații sau etichete, copilul începe să asocieze vulnerabilitatea cu pericolul. În schimb, atunci când greșeala devine o ocazie de învățare, relația transmite un mesaj diferit: „Poți greși și tot rămâi important pentru mine.”

Această diferență influențează profund imaginea pe care copilul și-o formează despre sine. Un copil care simte că este acceptat doar atunci când reușește poate deveni un adult care își condiționează propria valoare de performanțe. Va căuta permanent confirmări și va trăi fiecare eșec ca pe o dovadă că nu este suficient de bun.

În schimb, copilul care crește într-un climat de siguranță emoțională învață că valoarea lui nu dispare atunci când întâmpină dificultăți. Va avea mai mult curaj să încerce lucruri noi, să ceară ajutor și să își asume riscuri sănătoase, pentru că știe că relația cu părintele nu depinde de perfecțiune.

Un alt aspect important este curiozitatea. Pe măsură ce copiii cresc, părinții tind să pună din ce în ce mai multe întrebări despre ceea ce au făcut și din ce în ce mai puține despre ceea ce au simțit. Îi întrebăm dacă și-au făcut temele, dacă au mâncat sau ce notă au luat. Mai rar îi întrebăm ce i-a bucurat în ziua aceea, ce i-a speriat sau când s-au simțit mândri de ei înșiși.

Aceste întrebări simple transmit un mesaj puternic. Îi arată copilului că lumea lui interioară este la fel de importantă ca rezultatele lui. În timp, acest tip de conversație construiește încredere și apropiere, iar copilul va fi mai dispus să vină către părinte și în adolescență, atunci când problemele devin mai complexe.

Desigur, niciun părinte nu reușește să fie disponibil emoțional în fiecare moment. Oboseala, stresul și responsabilitățile cotidiene fac parte din viață. Relația nu are nevoie de perfecțiune, ci de reparație. Atunci când un părinte își cere scuze pentru că a reacționat impulsiv sau revine asupra unei conversații dificile, îi oferă copilului o lecție valoroasă despre responsabilitate și despre faptul că relațiile pot fi reparate.

Poate că, la sfârșitul zilei, întrebarea cea mai importantă nu este dacă copilul știe ce așteptări avem de la el. Cel mai probabil, știe deja. Întrebarea este dacă știe că, atunci când îi este greu, nu trebuie să demonstreze nimic pentru a fi ascultat. Dacă știe că poate veni cu emoțiile lui, cu greșelile lui și cu nesiguranțele lui fără teama că va pierde iubirea părintelui.

Pentru că, peste ani, copilul nu își va aminti doar regulile pe care le-a învățat sau performanțele pe care le-a avut. Își va aminti, mai ales, cum se simțea în preajma părinților lui. Dacă se simțea evaluat sau înțeles. Dacă trebuia să fie perfect sau putea să fie autentic. Iar această diferență va deveni, adesea, felul în care va învăța să se privească pe sine și să construiască relații cu ceilalți.

Notă clinică

Dificultățile persistente de comunicare dintre părinte și copil, retragerea emoțională, teama constantă a copilului de a greși, perfecționismul excesiv, anxietatea legată de performanță sau evitarea exprimării emoțiilor pot indica faptul că relația are nevoie de sprijin suplimentar. Atunci când aceste manifestări persistă sau afectează funcționarea copilului ori climatul familial, este recomandată o evaluare realizată de un psiholog clinician, care poate identifica factorii implicați și poate orienta familia către intervențiile adecvate pentru consolidarea relației și dezvoltarea sănătoasă a copilului.

Bibliografie

Ainsworth, M.D.S. (1979) Infant–Mother Attachment. American Psychologist, 34(10), pp. 932–937.

Bowlby, J. (1988) A Secure Base: Parent-Child Attachment and Healthy Human Development. New York: Basic Books.

Faber, A. and Mazlish, E. (2012) How to Talk So Kids Will Listen & Listen So Kids Will Talk. New York: Scribner.

Ginsburg, K.R. (2015) Building Resilience in Children and Teens. 3rd ed. Elk Grove Village: American Academy of Pediatrics.

Gottman, J.M. and DeClaire, J. (1997) The Heart of Parenting: How to Raise an Emotionally Intelligent Child. New York: Simon & Schuster.

Siegel, D.J. and Bryson, T.P. (2011) The Whole-Brain Child. New York: Delacorte Press.

Sroufe, L.A. (2005) Attachment and Development: A Prospective, Longitudinal Study from Birth to Adulthood. Attachment & Human Development, 7(4), pp. 349–367.