sorinnica.ro/de-ce-ne-purtam-cel-mai-urat-cu-oamenii-pe-care-ii-iubim-cel-mai-mult

Există un paradox dureros în relațiile apropiate: uneori, oamenii cărora le oferim cea mai multă iubire sunt și cei în fața cărora ne permitem să fim cei mai iritați, mai nerăbdători, mai critici sau mai răniți. Cu partenerul putem ridica vocea pentru lucruri pentru care unui coleg i-am răspunde calm. Cu omul pe care îl iubim putem spune cuvinte pe care, dacă le-am auzi din partea altcuiva, le-am considera inacceptabile.

De ce se întâmplă acest lucru? O explicație este că apropierea ne face mai vulnerabili. Într-o relație importantă nu investim doar timp și afecțiune, ci și așteptări, nevoi, speranțe și o parte din sentimentul nostru de siguranță. Tocmai de aceea, comportamentul celui de lângă noi poate avea o putere emoțională pe care comportamentul unui străin nu o are.

Un mesaj uitat de un coleg poate fi doar o neatenție. Același lucru făcut de partener poate fi interpretat ca „nu îi pasă de mine”. O observație banală poate deveni, într-un moment de tensiune, dovada că „nu mă înțelege niciodată”. Nu reacționăm întotdeauna doar la ceea ce s-a întâmplat în prezent, ci și la ceea ce acel moment înseamnă pentru noi.

În relațiile apropiate, oamenii ajung să își cunoască foarte bine punctele sensibile. Știm ce îl rănește pe celălalt, ce îl face să se simtă respins, ce subiect îl enervează, ce gest îl liniștește și ce cuvinte îi pot provoca nesiguranță. Această cunoaștere poate deveni o resursă extraordinară pentru apropiere, dar poate deveni și o armă atunci când suntem furioși.

Uneori, nu spunem ceea ce spunem pentru că vrem cu adevărat să rănim. Spunem lucruri dure pentru că suntem copleșiți de emoție și încercăm, într-un mod neeficient, să facem cunoscută propria suferință. În spatele unui „Nu te interesează niciodată ce simt” se poate afla, de fapt, „Mi-aș dori să simt că sunt important pentru tine”. În spatele unui „Fă ce vrei, nu-mi mai pasă” poate exista teama că celălalt nu mai este la fel de implicat în relație.

Problema este că emoția și mesajul se amestecă. Când suntem foarte activați emoțional, nu mai comunicăm întotdeauna nevoia aflată în spatele reacției. Atacăm persoana în loc să descriem situația. Generalizăm, scoatem la suprafață greșeli vechi și folosim cuvinte precum „mereu”, „niciodată”, „tu ești problema”. Iar celălalt, în loc să audă durerea din spatele reproșului, aude atacul.

Aici apare unul dintre cele mai periculoase cercuri dintr-o relație. Un partener critică, celălalt se apără. Apărarea este percepută ca lipsă de asumare, ceea ce duce la și mai multă critică. Celălalt se retrage, primul simte abandonul și insistă. Cu cât fiecare încearcă mai intens să se protejeze, cu atât amândoi ajung să se simtă mai singuri.

În psihologia atașamentului, apropierea emoțională este legată de nevoia profundă de a simți că persoana importantă pentru noi este disponibilă și receptivă. Atunci când această siguranță este amenințată, putem reacționa prin apropiere excesivă, protest, furie, critică sau, dimpotrivă, prin retragere și răceală. Comportamentul de la suprafață poate arăta ca furie, dar în profunzime poate exista frica de respingere, de pierdere sau de a nu fi suficient de important.

Acest lucru nu înseamnă că orice comportament agresiv trebuie justificat prin iubire sau vulnerabilitate. Este important să facem o diferență clară între a înțelege mecanismul unei reacții și a o considera acceptabilă. Faptul că suntem răniți nu ne oferă dreptul de a umili, amenința, controla sau agresa persoana de lângă noi.

De altfel, apropierea nu ar trebui să fie confundată cu permisiunea de a ne comporta oricum. Uneori spunem „Știe că o iubesc” sau „Știe că nu vorbesc serios” pentru a explica după aceea un comportament care a lăsat o rană reală. Iubirea poate explica de ce relația este importantă, dar nu șterge impactul cuvintelor și al gesturilor.

Există însă și un motiv mai simplu pentru care ne purtăm uneori mai rău cu cei apropiați: cu ei ne relaxăm filtrele sociale. În afara casei putem fi atenți la ton, la formulări și la reacțiile celorlalți. După o zi dificilă, ajungem acasă obosiți, suprasolicitați și cu resurse emoționale reduse. Persoana cea mai apropiată devine, fără să fi ales acest rol, cea care primește restul tensiunii acumulate.

De aceea, uneori problema nu începe în cuplu. Poate începe într-o zi în care am dormit prea puțin, am avut prea multe responsabilități, am fost frustrați la serviciu, ne-am simțit neputincioși sau am ignorat prea mult timp propriile nevoi. Partenerul devine doar locul în care toate acestea ies la suprafață.

Dar există o întrebare importantă: dacă persoana pe care o iubim cel mai mult este și persoana pe care o rănim cel mai des, ce se întâmplă cu relația în timp?

Relațiile nu sunt distruse doar de marile crize. Ele pot fi erodate de acumularea unor momente mici în care unul dintre parteneri se simte neauzit, ridiculizat, ignorat sau tratat cu lipsă de respect. O ceartă se termină, dar felul în care ne-am simțit în timpul ei poate rămâne.

De aceea, nu este suficient să ne întrebăm „Cine a avut dreptate?”. Uneori, întrebarea mai importantă este „Ce s-a întâmplat între noi în acel moment?”. Ce nevoie încercam fiecare să exprimăm? Ce ne-a făcut să ne simțim amenințați? Ce am auzit în cuvintele celuilalt? Și, mai ales, ce am putea face diferit data viitoare?

Unul dintre cele mai mature lucruri pe care le poate face un cuplu este să învețe să repare după conflict. Nu înseamnă să pretindem că nu s-a întâmplat nimic și nici să ne cerem scuze mecanic pentru a închide discuția. Înseamnă să putem reveni asupra momentului și să spunem: „Am fost foarte furios, dar nu a fost în regulă să îți vorbesc așa”, „Înțeleg că te-am făcut să te simți respins” sau „Cred că am reacționat la frica mea, nu doar la ceea ce ai spus”.

O astfel de reparație schimbă ceva esențial: conflictul nu mai este doar o luptă pentru cine are dreptate, ci devine o ocazie de a înțelege mai bine ce se întâmplă în interiorul fiecăruia. Iar în timp, această capacitate de a repara poate deveni mai importantă decât absența completă a conflictelor.

Poate că acesta este unul dintre paradoxurile iubirii mature: nu ajungem niciodată într-un punct în care celălalt nu ne mai poate răni. Ajungem însă, ideal, într-un punct în care învățăm să recunoaștem mai repede când am rănit și să avem suficientă grijă de relație încât să nu lăsăm rana să devină distanță.

Data viitoare când simți că ești pe punctul de a spune ceva foarte dur persoanei de lângă tine, poate merită să faci o pauză și să te întrebi ce se află sub furie. Ești dezamăgit? Te simți neglijat? Ți-e teamă că nu mai contezi? Ai nevoie de apropiere, de recunoaștere, de ajutor sau pur și simplu de odihnă?

Uneori, în spatele celei mai urâte reacții se află o nevoie care nu a știut să se exprime altfel. Iar dacă reușim să ajungem la acea nevoie înainte ca furia să transforme apropierea în atac, conversația se poate schimba complet.

Poate că oamenii pe care îi iubim cel mai mult nu sunt cei cu care ar trebui să ne permitem orice. Sunt tocmai oamenii în fața cărora merită să fim mai atenți. Pentru că apropierea nu înseamnă că putem renunța la respect, ci că avem șansa de a construi un spațiu în care putem fi vulnerabili fără să ne distrugem unul pe celălalt.

Iubirea nu ne face automat buni în relații. Ne oferă însă un motiv pentru a învăța. Iar uneori, maturitatea într-un cuplu începe în momentul în care încetăm să ne întrebăm doar „De ce mă enervează atât de tare omul acesta?” și începem să ne întrebăm „Ce este atât de important pentru mine aici și cum pot spune asta fără să rănesc persoana pe care, de fapt, încerc să nu o pierd?”.

Notă clinică

Conflictele intense, iritabilitatea, criticile repetate sau reacțiile disproporționate pot apărea în relații în perioade de stres, suprasolicitare, nesiguranță emoțională, dificultăți de comunicare sau atunci când anumite nevoi afective rămân neexprimate. Atunci când certurile devin frecvente și sunt însoțite de retragere emoțională, teamă, resentimente persistente, control, umilire, agresivitate verbală sau fizică ori afectează semnificativ funcționarea individuală și a cuplului, este recomandată o evaluare realizată de un psiholog clinician, psihoterapeut sau medic, după caz. Identificarea mecanismelor care întrețin conflictul și intervenția psihologică adecvată pot sprijini dezvoltarea unor modalități mai sănătoase de comunicare, reglare emoțională și reparare a relației.

Bibliografie

Bowlby, J. (1988) A Secure Base: Parent-Child Attachment and Healthy Human Development. London: Routledge.

Gottman, J.M. and Gottman, J.S. (2015) ‘Emotion coaching and relationship education’, Journal of Couple & Relationship Therapy, 14(2), pp. 110–121.

Gottman, J.M. and Levenson, R.W. (2000) ‘The timing of divorce: Predicting when a couple will divorce over a 14-year period’, Journal of Marriage and the Family, 62(3), pp. 737–745.

Johnson, S.M. (2019) Attachment Theory in Practice: EFT with Individuals, Couples, and Families. New York: Guilford Press.

Mikulincer, M. and Shaver, P.R. (2016) Attachment in Adulthood: Structure, Dynamics, and Change. 2nd edn. New York: Guilford Press.

Sue Johnson, S.M. (2008) Hold Me Tight: Seven Conversations for a Lifetime of Love. New York: Little, Brown Spark.