sorinnica.ro/de-ce-te-retragi-cand-ai-nevoie-de-apropiere

Există un tip de suferință relațională care creează multă confuzie: omul simte nevoia de apropiere, dar, în același timp, se retrage exact atunci când aceasta devine posibilă. Își dorește conexiune, dar evită conversațiile profunde. Își dorește siguranță emoțională, dar se închide sau se distanțează atunci când celălalt se apropie. După astfel de momente, apare frecvent o întrebare apăsătoare: „De ce fac exact opusul a ceea ce am nevoie?”

Această dinamică nu este o lipsă de voință și nici o contradicție de caracter. Din perspectivă psihologică, ea reflectă un conflict interior între două sisteme fundamentale: sistemul de atașament și sistemul de protecție. Primul caută apropierea, sprijinul și conexiunea. Al doilea încearcă să prevină rănirea, respingerea sau pierderea controlului. Atunci când experiențele anterioare au asociat apropierea cu durerea, aceste două sisteme pot intra în conflict.

Teoria atașamentului arată că modul în care învățăm să ne raportăm la apropiere emoțională se formează în relațiile timpurii, dar continuă să se modeleze de-a lungul vieții (Bowlby, 1988; Mikulincer and Shaver, 2007). Dacă apropierea a fost, în trecut, inconsistentă, imprevizibilă sau asociată cu respingere, sistemul de protecție devine mai vigilent. Astfel, chiar și în relații sigure, organismul poate reacționa ca și cum ar exista un risc.

În aceste situații, retragerea nu este o alegere conștientă, ci o reacție automată. Poate lua forma evitării conversațiilor dificile, a răspunsurilor scurte, a amânării întâlnirilor sau a unei distanțări emoționale subtile. Uneori apare și o senzație de „închidere” internă: persoana nu mai simte clar ce vrea sau ce are nevoie. Această reacție este adesea însoțită de tensiune corporală, oboseală sau o nevoie puternică de spațiu.

Un aspect esențial este că aceste reacții nu sunt întâmplătoare. Ele au fost, la un moment dat, adaptative. Dacă apropierea a fost asociată cu critică, instabilitate sau respingere, retragerea a devenit o strategie de reglare și protecție. Problema apare atunci când această strategie continuă să funcționeze automat, chiar și în contexte în care nu mai este necesară.

De multe ori, persoana devine critică față de sine. Își spune că „strică relațiile”, că „nu știe să iubească” sau că „are o problemă”. Această autocritică nu face decât să amplifice tensiunea internă și să întărească evitarea. În realitate, ceea ce se întâmplă este o activare simultană a nevoii de apropiere și a fricii de vulnerabilitate.

Un prim pas important este recunoașterea acestui conflict fără judecată. Întrebarea utilă nu este „Ce e în neregulă cu mine?”, ci „Ce încearcă această reacție să evite sau să protejeze?”. Această schimbare de perspectivă permite o abordare mai nuanțată și mai eficientă.

În plan practic, reglarea începe adesea la nivel corporal. În momentele de retragere, sistemul nervos este activat, chiar dacă nu există un pericol real. Tehnicile simple, precum respirația lentă, orientarea atenției către mediul prezent sau conștientizarea senzațiilor corporale, pot reduce intensitatea reacției (Porges, 2011). Nu este vorba despre eliminarea imediată a tendinței de retragere, ci despre crearea unui spațiu între impuls și acțiune.

Un alt pas important este exprimarea graduală. Pentru persoanele care se retrag în fața apropierii, vulnerabilitatea completă poate fi copleșitoare. De aceea, este mai utilă o abordare progresivă: exprimarea unor lucruri mici, în contexte sigure, fără presiunea de a „spune totul”. În timp, această expunere graduală poate reduce asocierea dintre apropiere și pericol.

În relații, este util și un cadru de comunicare clar. De exemplu: „Când mă apropii emoțional, uneori simt nevoia să mă retrag. Nu este despre tine, ci despre cum reacționez eu în astfel de momente.” Astfel de formulări reduc riscul de interpretare și creează spațiu pentru înțelegere reciprocă.

Este important de subliniat că aceste dinamici nu se schimbă doar prin insight cognitiv. Ele implică procese emoționale și relaționale profunde. Psihoterapia poate facilita acest proces, oferind un context sigur în care apropierea poate fi experimentată fără activarea intensă a sistemului de protecție.

Pe termen lung, obiectivul nu este eliminarea completă a tendinței de retragere, ci dezvoltarea flexibilității. Adică posibilitatea de a observa impulsul de distanțare și de a alege, în anumite momente, apropierea. Această flexibilitate reprezintă un indicator important al reglării emoționale și al securității relaționale.

Poate că unul dintre cele mai importante lucruri de înțeles este acesta: dacă vă retrageți când aveți nevoie de apropiere, nu înseamnă că nu știți să vă conectați. Înseamnă că o parte din dvs. a învățat, cândva, că apropierea poate fi riscantă. Iar schimbarea nu începe prin forțare, ci prin înțelegere, reglare și experiențe relaționale diferite, trăite în siguranță.

În timp, apropierea nu mai este percepută ca un risc de gestionat, ci ca un spațiu în care puteți rămâne.

Notă clinică pentru finalul articolului

Acest articol are caracter informativ și educativ. El nu înlocuiește evaluarea psihologică, psihoterapia sau consultul medical. Dacă dificultățile de apropiere, retragerea emoțională sau conflictele relaționale afectează semnificativ funcționarea zilnică și calitatea relațiilor, este recomandat sprijinul unui specialist în sănătate mintală.

Bibliografie

Bowlby, J. (1988) A Secure Base: Parent-Child Attachment and Healthy Human Development. New York: Basic Books.

Mikulincer, M. and Shaver, P.R. (2007) Attachment in Adulthood: Structure, Dynamics, and Change. New York: Guilford Press.

Porges, S.W. (2011) The Polyvagal Theory: Neurophysiological Foundations of Emotions, Attachment, Communication, and Self-Regulation. New York: Norton.

Gross, J.J. (2015) ‘Emotion regulation: Current status and future prospects’, Psychological Inquiry, 26(1), pp. 1–26.