sorinnica.ro/nu-toate-amintirile-frumoase-se-fotografiaza

Există un moment care se repetă aproape în fiecare vacanță. Copilul râde, aleargă, descoperă ceva nou sau își întinde brațele spre noi, iar primul impuls este să scoatem telefonul. Vrem să păstrăm clipa, să nu se piardă, să avem o fotografie pe care să o privim peste ani. Gestul este firesc. Fotografiile ne ajută să reconstruim povești, să retrăim emoții și să păstrăm aproape oameni și momente importante.

Totuși, uneori, în timp ce încercăm să salvăm amintirea, riscăm să ratăm experiența din care ea se naște. Privim copilul prin ecranul telefonului, îi cerem să mai stea o secundă, să zâmbească încă o dată sau să repete un gest spontan care tocmai și-a pierdut autenticitatea. În loc să fim parte din moment, devenim observatorii lui.

Copiii nu își construiesc copilăria din fotografii. Ei și-o construiesc din felul în care s-au simțit în prezența oamenilor pe care i-au iubit. Din râsul împărtășit, din privirea unui părinte atent, din senzația de siguranță atunci când țineau o mână mai mare decât a lor sau din conversațiile aparent banale purtate înainte de culcare. Aceste experiențe nu ocupă spațiu în memoria telefonului, dar ocupă un loc esențial în memoria emoțională.

În ultimii ani, tehnologia a schimbat profund modul în care trăim evenimentele importante. Nu doar că le fotografiem, ci simțim uneori nevoia să le documentăm aproape în timp real. O excursie, prima zi de școală, aniversarea copilului sau o simplă ieșire în parc devin ocazii de a produce imagini. Fără să ne dăm seama, putem începe să acordăm mai multă atenție felului în care va arăta momentul decât felului în care va fi trăit.

Copiii observă aceste lucruri mai mult decât credem. Ei văd când atenția noastră este împărțită între ei și telefon. Simt când conversația este întreruptă de o notificare sau când, în loc să răspundem entuziasmului lor, le spunem să mai aștepte puțin până terminăm fotografia. Nu interpretează aceste situații ca pe o lipsă de iubire, dar ele transmit, repetate în timp, un mesaj subtil: că există mereu ceva care concurează cu relația noastră.

Psihologia dezvoltării arată că unul dintre cele mai importante daruri pe care un părinte le poate oferi copilului este atenția autentică. Nu o atenție permanentă, imposibil de susținut, ci acele momente în care copilul simte că este văzut cu adevărat. Că adultul este prezent nu doar fizic, ci și emoțional. În aceste clipe se construiește ceea ce specialiștii numesc atașament securizant, baza din care copilul învață că lumea poate fi un loc sigur și că emoțiile sale contează.

Este interesant faptul că adulții își amintesc rareori copilăria prin imagini exacte. Cei mai mulți evocă senzații. Își amintesc mirosul unei prăjituri pregătite de bunici, drumul spre mare cu geamurile deschise, serile petrecute pe bancă în fața blocului, vocea unui părinte care citea o poveste sau sentimentul de liniște pe care îl aveau când adormeau. Memoria umană nu funcționează ca un album foto. Ea păstrează în primul rând emoțiile asociate experiențelor.

Același lucru este valabil și pentru copii. Peste douăzeci de ani, este puțin probabil să își amintească exact câte fotografii s-au făcut într-o vacanță. Își vor aminti însă dacă părinții au râs împreună cu ei, dacă s-au jucat fără grabă, dacă au avut timp să privească valurile fără ca cineva să spună mereu: „Mai stai puțin, să fac o poză.”

Desigur, nu este nimic greșit în a fotografia momentele importante. Problema apare atunci când documentarea experienței începe să înlocuiască experiența însăși. Există familii care ajung să petreacă mai mult timp organizând cadrul perfect decât bucurându-se de ceea ce se întâmplă în fața lor. Copiii sunt mutați dintr-un loc în altul pentru lumină mai bună, sunt rugați să repete același zâmbet sau să privească spre cameră exact atunci când ar fi vrut să privească spre fluturele care tocmai s-a așezat lângă ei.

Ironia este că tocmai cele mai valoroase amintiri apar aproape întotdeauna spontan. Nu pot fi regizate. Sunt momentele în care copilul izbucnește în râs fără motiv, spune o replică neașteptată, îmbrățișează un părinte din senin sau adoarme în mașină după o zi plină. Aceste clipe au o autenticitate care nu poate fi recreată și tocmai de aceea devin atât de prețioase.

În relația dintre părinte și copil există un fenomen simplu, dar profund. Emoțiile sunt contagioase. Dacă adultul este prezent, curios și conectat, copilul simte acest lucru. Dacă adultul este preocupat permanent de următoarea fotografie, de următoarea postare sau de reacțiile pe care le va primi în mediul online, copilul poate percepe, chiar fără cuvinte, că atenția este orientată în altă parte.

Poate că una dintre cele mai frumoase amintiri pe care i le putem oferi unui copil este aceea de a fi fost ascultat fără grabă. Să își amintească faptul că cineva s-a oprit din tot ceea ce făcea pentru a vedea desenul pe care îl realizase, pentru a asculta o poveste complicată despre un gândăcel descoperit în parc sau pentru a răspunde unei întrebări care, pentru un adult, părea lipsită de importanță. În ochii copilului, aceste gesturi spun: „Tu contezi.”

Vacanțele sunt poate cele mai bune ocazii pentru a exersa această prezență. Nu pentru că trebuie să renunțăm complet la fotografii, ci pentru că putem alege conștient când fotografiem și când lăsăm telefonul deoparte. O singură fotografie poate fi suficientă. Restul timpului poate fi dedicat trăirii momentului.

Uneori, părinții simt presiunea de a crea copilului o copilărie perfectă. Vor cele mai frumoase excursii, cele mai interesante activități și cele mai spectaculoase experiențe. Dar copiii nu au nevoie de perfecțiune. Au nevoie de relație. Nu își vor măsura copilăria în numărul destinațiilor vizitate, ci în numărul momentelor în care s-au simțit iubiți, înțeleși și acceptați.

Există și un mesaj important pentru noi, adulții. În dorința de a păstra fiecare clipă, uităm că și noi facem parte din ea. Când alegem să lăsăm telefonul în geantă pentru câteva minute și să privim copilul direct, fără intermediar, nu îi oferim doar lui un cadou. Ni-l oferim și nouă. Descoperim expresii pe care camera nu le surprinde, auzim nuanțe ale vocii pe care o înregistrare nu le poate reda și simțim apropierea pe care nici cea mai reușită fotografie nu o poate înlocui.

Poate că adevărata întrebare nu este câte imagini vom avea peste ani, ci ce va rămâne în memoria afectivă a copilului nostru. Va ține minte un album plin sau își va aminti că, într-o după-amiază de vară, părintele lui a stat pe iarbă, a construit un castel de nisip, a alergat desculț prin apă sau a ascultat o poveste fără să se uite nici măcar o dată la telefon?

Nu toate amintirile frumoase se fotografiază. Unele se păstrează în felul în care copilul va învăța să privească lumea, în siguranța pe care o va simți în relațiile sale și în convingerea că, atunci când avea nevoie de cineva, exista un adult care era cu adevărat acolo. Iar dintre toate imaginile pe care le putem lăsa în urmă, aceasta este, probabil, cea mai importantă.

Notă clinică

Relația dintre părinte și copil este influențată mai puțin de numărul experiențelor spectaculoase și mai mult de calitatea prezenței emoționale din timpul acestora. Atunci când părintele este frecvent distras de telefon, de alte responsabilități sau de solicitările mediului, copilul poate resimți o diminuare a sentimentului de conectare și disponibilitate afectivă. Dacă dificultățile de relaționare sunt persistente, comunicarea devine tot mai dificilă, apar retragerea emoțională, conflictele repetate sau sentimentul că apropierea dintre părinte și copil se pierde, este recomandată o evaluare realizată de un psiholog clinician sau de un psihoterapeut, pentru identificarea factorilor implicați și stabilirea modalităților de intervenție adecvate.

Bibliografie

Ainsworth, M.D.S. (1978) Patterns of Attachment: A Psychological Study of the Strange Situation. Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.

Bowlby, J. (1988) A Secure Base: Parent-Child Attachment and Healthy Human Development. London: Routledge.

Gerhardt, S. (2015) Why Love Matters: How Affection Shapes a Baby’s Brain. 2nd edn. London: Routledge.

Gottman, J.M. and DeClaire, J. (1997) The Heart of Parenting: How to Raise an Emotionally Intelligent Child. New York: Simon & Schuster.

Siegel, D.J. and Bryson, T.P. (2012) The Whole-Brain Child. New York: Bantam Books.

Stern, D.N. (1985) The Interpersonal World of the Infant. New York: Basic Books.

Winnicott, D.W. (1965) The Maturational Processes and the Facilitating Environment. London: Hogarth Press.