sorinnica.ro/cand-fiecare-are-propria-versiune-a-relatiei

Există cupluri în care doi oameni au trăit, aparent, aceeași relație, dar dacă îi întrebi separat cum a fost, ai putea avea impresia că vorbesc despre două povești diferite. Unul își amintește apropierea, celălalt își amintește singurătatea. Unul spune că au vorbit întotdeauna despre probleme, celălalt simte că nu a fost niciodată ascultat cu adevărat. Unul își amintește o perioadă dificilă ca pe o etapă depășită împreună, celălalt ca pe momentul în care a început să se îndepărteze.

Și atunci apare întrebarea care poate aprinde foarte repede un conflict: „Dar cum poți să vezi lucrurile atât de diferit? Doar am fost acolo amândoi.”

Da. Ați fost acolo amândoi. Dar nu ați trăit neapărat aceeași experiență interioară.

O relație nu este doar suma evenimentelor care se întâmplă între doi oameni. Este și felul în care fiecare dintre ei le interpretează, le memorează și le leagă de propriile nevoi, temeri și așteptări. De aceea, două persoane pot ieși din aceeași conversație cu impresii complet diferite: unul poate pleca simțindu-se înțeles, celălalt criticat; unul poate considera că a oferit sprijin, celălalt poate simți că a primit o soluție în loc de apropiere.

Această diferență nu înseamnă automat că unul minte, exagerează sau „își imaginează lucruri”.

Înseamnă că realitatea unei relații este și o realitate percepută.

În cercetarea relațiilor apropiate există un concept relevant aici: perceived partner responsiveness — percepția că partenerul ne înțelege, ne valorizează și răspunde într-un mod care ține cont de ceea ce avem nevoie. Această percepție este considerată un proces important pentru intimitate și calitatea relației.

De aceea, uneori problema nu este ceea ce s-a întâmplat, ci ceea ce a însemnat acel lucru pentru fiecare.

El spune: „Ți-am spus să faci cum vrei.”

Ea a auzit: „Nu mă interesează ce alegi.”

Ea spune: „Am avut nevoie să fii lângă mine.”

El a auzit: „Niciodată nu fac suficient.”

Cuvintele sunt aceleași. Experiența lor nu este.

Aici se poate instala unul dintre cele mai obositoare cercuri dintr-o relație: fiecare încearcă să îl convingă pe celălalt că propria versiune este cea corectă. Se discută cine a început, cine a spus ce, cine a făcut mai mult, cine a fost mai disponibil, cine a făcut primul pas și cine a rănit pe cine.

Uneori, cuplul ajunge să transforme relația într-un proces în care fiecare își aduce propriile dovezi.

„Eu am făcut asta.”

„Da, dar ai făcut-o după ce eu…”

„Nu, pentru că tu atunci…”

„Nu a fost deloc așa.”

Problema este că poți câștiga o dispută despre trecut și, în același timp, să pierzi și mai mult din apropierea prezentului.

Pentru că într-un cuplu nu este întotdeauna necesar să stabiliți aceeași versiune a trecutului. Este mai important să puteți înțelege de ce trecutul arată atât de diferit din locul în care stă fiecare acum.

Poate că unul dintre voi a trecut prin acea perioadă simțindu-se neglijat, iar celălalt a trecut prin ea simțindu-se copleșit. Amândouă pot fi adevărate. Faptul că unul a suferit nu demonstrează că celălalt nu a încercat. Iar faptul că celălalt a încercat nu anulează suferința primului.

Aceasta este una dintre cele mai dificile forme de maturitate emoțională într-un cuplu: să poți recunoaște experiența celuilalt fără să renunți la propria experiență.

„Eu nu am intenționat să te rănesc” și „tu ai fost rănit” pot fi adevărate în același timp.

„Eu am crezut că te ajut” și „eu nu m-am simțit ajutat” pot coexista.

„Eu am simțit că am fost prezent” și „tu te-ai simțit singur” nu se exclud neapărat.

În multe conflicte, ceea ce caută fiecare nu este de fapt o sentință, ci confirmarea că experiența lui există pentru celălalt.

„Poți să înțelegi de ce pentru mine a fost atât de important?”

Această întrebare este foarte diferită de „Poți să recunoști că am dreptate?”.

Prima caută conexiune. A doua caută verdict.

Cercetările asupra așa-numitei shared reality — experiența de a simți că anumite stări interioare, perspective sau interpretări sunt împărtășite cu partenerul — sugerează că sentimentul unei realități comune are un rol important în felul în care oamenii se conectează și dau sens experiențelor lor. În relațiile romantice, dezvăluirea unor experiențe personale și răspunsul constructiv al partenerului au fost asociate cu niveluri mai ridicate de această experiență de realitate comună.

Dar „realitate comună” nu înseamnă să gândiți identic.

Poți să îi spui partenerului: „Eu nu am perceput situația așa cum ai perceput-o tu, dar înțeleg că pentru tine asta a fost experiența.” Este una dintre cele mai simple forme de validare și, uneori, una dintre cele mai greu de oferit.

Pentru că validarea nu înseamnă să declari că celălalt are dreptate în toate privințele. Înseamnă să îi recunoști realitatea psihologică: „Înțeleg că, din locul în care erai tu, lucrurile au avut acest sens.”

Această distincție poate schimba radical felul în care un cuplu se ceartă.

În loc de „Nu a fost așa!”, poate apărea „Spune-mi cum ai trăit tu momentul acela.”

În loc de „Exagerezi!”, poate apărea „Ce ai simțit că se întâmplă între noi atunci?”

În loc de „Ți-am demonstrat deja că îmi pasă!”, poate apărea „Ce te-ar fi făcut să simți că îmi pasă?”

Întrebările acestea nu rezolvă automat conflictul. Dar mută conversația din zona tribunalului în zona curiozității.

Și există un motiv pentru care acest lucru contează atât de mult. Într-o relație, nu este suficient ca partenerul să aibă intenții bune. Contează și dacă celălalt percepe răspunsul ca fiind atent, înțelegător și orientat către nevoile sale. Cercetările asupra satisfacției de cuplu arată în mod repetat importanța auto-dezvăluirii și a percepției că partenerul răspunde cu înțelegere și grijă.

Poate de aceea unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate învăța un cuplu este să nu confunde intenția cu impactul.

Intenția spune ce ai vrut să transmiți.

Impactul spune ce a ajuns la celălalt.

O relație matură are loc pentru ambele.

Există însă și reversul medaliei. Uneori, fiecare își construiește propria versiune a relației atât de rigid, încât nu mai lasă loc pentru nimic nou. „El a fost mereu rece.” „Ea a fost întotdeauna critică.” „Așa a fost relația noastră dintotdeauna.”

Cuvântul „mereu” poate fi periculos.

Nu pentru că trecutul nu contează, ci pentru că o relație poate deveni captivă într-o poveste despre ceea ce a fost. Dacă partenerul este privit exclusiv prin prisma unei versiuni vechi — „tu ești cel care nu ascultă”, „tu ești cea care critică” — orice comportament nou poate fi interpretat prin aceeași lentilă.

În acel moment, nu mai întâlnești neapărat persoana din fața ta. Întâlnești povestea pe care ai construit-o despre ea.

Poate că uneori întrebarea cea mai utilă nu este „Cine are dreptate despre relația noastră?”, ci:

„Există ceva din relația noastră pe care îl văd doar din locul meu?”

Poate că partenerul tău a trăit aceeași perioadă dintr-o perspectivă pe care nu ai avut cum să o vezi. Poate că ceea ce pentru tine a fost „am încercat să te protejez” pentru el a fost „nu ai avut încredere în mine”. Poate că ceea ce pentru tine a fost „am avut nevoie de spațiu” pentru celălalt a fost „m-ai abandonat”.

A înțelege această diferență nu presupune să renunți la propria poveste.

Înseamnă să accepți că relația are mai mult de o perspectivă.

Iar uneori, cea mai apropiată formă de intimitate nu apare atunci când cei doi ajung să spună exact aceeași poveste, ci atunci când pot sta unul lângă celălalt și pot spune:

„Așa am trăit eu.”

„Înțeleg.”

„Eu am trăit-o altfel.”

„Vreau să înțeleg și asta.”

Poate că aici începe o versiune mai matură a relației: nu una în care trecutul este rescris până când amândoi sunt de acord asupra fiecărui detaliu, ci una în care fiecare este suficient de curios încât să afle cum a fost să fii celălalt în propria voastră poveste.

Pentru că două persoane pot locui în aceeași relație și totuși să poarte în ele două hărți foarte diferite ale acelui loc.

Iar uneori, conflictul nu apare pentru că una dintre hărți este greșită.

Apare pentru că fiecare încearcă să îl convingă pe celălalt că doar harta lui este realitatea.

Poate că echilibrul începe atunci când nu mai încercați să ștergeți harta celuilalt.

Începeți să o priviți.

Să întrebați unde sunt locurile în care v-ați pierdut.

Unde v-ați simțit aproape.

Unde unul a mers înainte și celălalt a rămas în urmă.

Unde ați interpretat diferit aceeași experiență.

Și, mai ales, unde există încă posibilitatea de a construi ceva care nu a existat în niciuna dintre versiunile voastre de până acum.

Pentru că o relație nu trebuie să aibă un singur povestitor.

Are nevoie de doi oameni care să poată spune adevărul lor fără să îi ceară celuilalt să renunțe la al lui.

Notă clinică

Diferențele dintre percepțiile partenerilor nu indică, prin ele însele, o relație nesănătoasă. În multe situații, ele devin problematice atunci când fiecare perspectivă este folosită pentru a invalida, controla sau discredita experiența celuilalt și când cuplul nu mai poate avea conversații în care ambele perspective să fie ascultate. În astfel de situații, consilierea sau psihoterapia de cuplu poate oferi un cadru în care partenerii să exploreze nu doar „ce s-a întâmplat”, ci și ce a însemnat experiența pentru fiecare și ce se întâmplă între ei în prezent.

Bibliografie

Arican-Dinc, B. and Gable, S.L. (2023) ‘Responsiveness in romantic partners’ interactions’, Current Opinion in Psychology, 53, 101652. https://doi.org/10.1016/j.copsyc.2023.101652.

Bar-Shachar, Y. and Bar-Kalifa, E. (2021) ‘Responsiveness processes and daily experiences of shared reality among romantic couples’, Journal of Social and Personal Relationships, 38(11). https://doi.org/10.1177/02654075211017675.

Candel, O.S. and Turliuc, M.N. (2021) ‘The Role of Relational Entitlement, Self-Disclosure and Perceived Partner Responsiveness in Predicting Couple Satisfaction: A Daily-Diary Study’, Frontiers in Psychology, 12, 609232. https://doi.org/10.3389/fpsyg.2021.609232.

Conley, T.D. (2009) ‘A Test of Positive Illusions Versus Shared Reality Models of Relationship Satisfaction Among Gay, Lesbian, and Heterosexual Couples’, Journal of Applied Social Psychology, 39(6), pp. 1417–1431. https://doi.org/10.1111/j.1559-1816.2009.00488.x.

Reis, H.T. and Shaver, P. (1988) ‘Intimacy as an interpersonal process’, in Duck, S. (ed.) Handbook of Personal Relationships. Chichester: Wiley, pp. 367–389.

Rossignac-Milon, M. and Higgins, E.T. (2018) ‘Epistemic companions: shared reality development in close relationships’, Current Opinion in Psychology, 23, pp. 66–71. https://doi.org/10.1016/j.copsyc.2018.01.001.