sorinnica.ro/ce-se-intampla-cand-incetam-sa-ne-mai-ascultam-pe-noi-insine

Există un moment în care nu mai știm foarte bine ce vrem, ce ne place, ce ne obosește sau ce nu ni se mai potrivește. Nu neapărat pentru că am devenit indeciși, ci pentru că, în timp, am învățat să fim foarte atenți la ceea ce se cere de la noi și din ce în ce mai puțin atenți la ceea ce se întâmplă în interiorul nostru.

La început, poate părea chiar o formă de maturitate. Spunem „da” pentru că este mai simplu, rămânem într-un loc pentru că „nu e chiar atât de rău”, acceptăm încă o responsabilitate pentru că „ne descurcăm”, ignorăm oboseala pentru că „mai avem puțin”. Problema apare atunci când toate aceste mici renunțări la noi înșine se adună și ajungem să trăim o viață care funcționează din exterior, dar în care noi începem să ne simțim tot mai puțin prezenți.

A nu te mai asculta nu înseamnă întotdeauna să-ți ignori marile dorințe. Uneori începe mult mai discret: nu mai observi că ești obosit, nu mai recunoști că o anumită conversație te rănește, nu te mai întrebi de ce te simți iritat înainte de o întâlnire sau de ce simți o ușurare inexplicabilă atunci când un plan se anulează. În loc să fii curios față de aceste reacții, le corectezi imediat: „Exagerez”, „Sunt prea sensibil”, „Trebuie să mă mobilizez”, „Alții au probleme mai mari”.

Cu timpul, se poate instala o formă subtilă de înstrăinare de sine. Devii foarte bun la a funcționa, dar mai puțin bun la a observa pentru cine și pentru ce funcționezi.

Una dintre cele mai interesante consecințe ale acestui proces este că începi să iei decizii din ce în ce mai mult pe baza unor criterii care nu mai sunt ale tale. „Ar trebui” începe să cântărească mai mult decât „îmi doresc”, „așa se face” mai mult decât „mi se potrivește”, iar „ce vor crede ceilalți?” devine uneori mai important decât „ce se întâmplă cu mine dacă aleg asta?”.

Psihologic, acest lucru are legătură și cu nevoia de autonomie. Cercetările din teoria autodeterminării arată că sentimentul că ne putem orienta comportamentul în acord cu propria voință este una dintre nevoile psihologice fundamentale, alături de competență și relaționare. Atunci când acțiunile noastre sunt conduse predominant de presiune, control sau așteptări externe, este mai dificil să păstrăm sentimentul de autenticitate și de bunăstare.

Dar există o nuanță importantă: a te asculta nu înseamnă să te supui automat oricărui gând, impuls sau emoții.

Dacă simți teamă înainte să faci ceva nou, asta nu înseamnă neapărat că trebuie să renunți. Dacă simți furie, nu înseamnă că trebuie să rănești pe cineva. Dacă simți dorința de a fugi dintr-o situație dificilă, nu înseamnă că plecarea este întotdeauna soluția corectă. A te asculta înseamnă, înainte de toate, să iei ceea ce se întâmplă în interior ca pe o informație care merită explorată, nu ca pe un ordin care trebuie executat.

Poate că aceasta este una dintre cele mai utile diferențe pe care le putem face în relația cu noi înșine: emoția este un semnal, nu întotdeauna o instrucțiune.

Oboseala poate spune „ai nevoie de pauză”, dar poate spune și „încerci să faci prea multe pentru prea mult timp”. Iritarea poate ascunde o limită încălcată, dar poate veni și din acumularea unei frustrări mai vechi. Invidia poate fi inconfortabilă, însă uneori arată către ceva ce ne dorim și nu ne-am permis să recunoaștem. Chiar și sentimentul de ușurare poate fi revelator: uneori aflăm ce ne dorim nu atunci când spunem „da”, ci atunci când ni se oferă, în sfârșit, permisiunea de a spune „nu”.

De aceea, una dintre întrebările cele mai utile nu este „Ce vreau să fac?”, ci „Ce încearcă să-mi spună reacția mea?”.

Când încetăm să ne ascultăm, pierdem treptat această capacitate de a citi sensul propriilor reacții. Și atunci putem ajunge să confundăm adaptarea cu sănătatea. Faptul că te poți obișnui cu aproape orice nu înseamnă că acel „aproape orice” îți face bine.

Uneori ne obișnuim cu un ritm care ne epuizează, cu o relație în care nu mai avem loc pentru noi, cu un loc de muncă în care valorile noastre sunt permanent încălcate sau cu un mod de a vorbi cu noi înșine care ar fi de neacceptat dacă l-am folosi față de altcineva. Capacitatea de adaptare este valoroasă, dar devine problematică atunci când adaptarea presupune dispariția treptată a propriilor nevoi.

Aici apare un alt semn important: începi să ai nevoie de tot mai mult timp pentru a afla ce simți. Nu pentru că sentimentele ar fi complicate în sine, ci pentru că ai devenit obișnuit să le verifici mai întâi prin ochii altora. „Oare am dreptul să fiu supărat?”, „Oare nu cer prea mult?”, „Oare nu sunt egoist?”, „Oare ceilalți ar considera asta o problemă?”. Uneori, înainte să ne permitem să avem o experiență proprie, încercăm să obținem aprobarea pentru ea.

A te întoarce către tine nu presupune să devii centrat exclusiv pe propriile nevoi. Dimpotrivă, o relație sănătoasă cu sinele permite o relaționare mai autentică și cu ceilalți, pentru că nu mai este nevoie să alegi permanent între tine și oameni. Poți spune „asta nu mi se potrivește” fără să însemne „nu-mi pasă de tine” și poți spune „am nevoie de ajutor” fără să însemne „sunt slab”.

În psihologie, această capacitate de a rămâne în contact cu experiența proprie și, în același timp, de a acționa în acord cu ceea ce contează pentru tine este apropiată de conceptul de flexibilitate psihologică. Cercetările arată că inflexibilitatea psihologică este asociată cu o stare de bine mai scăzută, în timp ce flexibilitatea presupune tocmai capacitatea de a observa ceea ce se întâmplă în interior fără a fi automat controlat de acel lucru și de a continua să alegi în direcția valorilor personale.

Poate că, uneori, întoarcerea către tine nu începe cu o decizie spectaculoasă. Poate începe cu o întrebare foarte simplă, pusă într-un moment obișnuit: „Cum sunt eu, de fapt, în perioada aceasta?”. Nu „Ce am de făcut?”, nu „Ce mai trebuie să rezolv?”, nu „Ce așteaptă ceilalți de la mine?”, ci „Cum sunt eu?”.

Apoi poți continua cu întrebări și mai puțin confortabile: „Ce fac în mod repetat, deși nu-mi mai face bine?”, „Unde spun da atunci când în interiorul meu este un nu?”, „Ce am încetat să mai fac pentru că m-am convins că nu este important?”, „Ce emoție încerc să justific în loc să o ascult?”, „Ce parte din viața mea funcționează doar pentru că eu continui să mă adaptez?”.

Nu toate răspunsurile vor cere schimbare. Uneori, după ce te asculți cu adevărat, vei descoperi că vrei să rămâi, să continui, să ai răbdare, să repari sau să încerci din nou. Diferența este că alegerea nu mai vine doar din frică, obișnuință sau obligație, ci dintr-un contact mai sincer cu ceea ce se întâmplă în tine și cu ceea ce contează pentru tine.

Poate că maturitatea nu înseamnă să învățăm să ne ignorăm vocea interioară pentru a putea face față vieții. Poate înseamnă să învățăm să o ascultăm fără să devenim sclavii ei: să îi permitem să ne ofere informații, să îi punem întrebări, să îi verificăm mesajele și apoi să alegem conștient.

Pentru că, atunci când încetăm să ne mai ascultăm, nu dispărem dintr-odată. Doar devenim, puțin câte puțin, spectatori ai propriei vieți. Iar uneori, primul pas spre noi înșine nu este să schimbăm ceva, ci să ne oprim suficient de mult încât să putem auzi din nou ce se întâmplă acolo.

Notă clinică

Dificultatea de a identifica sau exprima propriile nevoi, emoții și limite poate apărea în contexte foarte diferite și nu indică, în sine, existența unei probleme psihologice. Devine însă importantă atunci când deconectarea de propria experiență este persistentă și începe să afecteze semnificativ deciziile, relațiile, funcționarea de zi cu zi sau starea de bine. În astfel de situații, psihoterapia poate oferi un spațiu sigur pentru explorarea modului în care persoana a învățat să își ignore, să își controleze sau să își invalideze experiențele interioare și pentru dezvoltarea unei relații mai flexibile și mai autentice cu sine.

Bibliografie

Hayes, S.C., Luoma, J.B., Bond, F.W., Masuda, A. and Lillis, J. (2006) ‘Acceptance and Commitment Therapy: Model, processes and outcomes’, Behaviour Research and Therapy, 44(1), pp. 1–25.

Kashdan, T.B. and Rottenberg, J. (2010) ‘Psychological flexibility as a fundamental aspect of health’, Clinical Psychology Review, 30(7), pp. 865–878.

Ong, C.W., Barthel, A.L. and Hofmann, S.G. (2024) ‘The relationship between psychological inflexibility and well-being in adults: A meta-analysis of the Acceptance and Action Questionnaire’, Behavior Therapy, 55(1), pp. 26–41.

Ryan, R.M. and Deci, E.L. (2000) ‘Self-determination theory and the facilitation of intrinsic motivation, social development, and well-being’, American Psychologist, 55(1), pp. 68–78.

Ryan, R.M., Duineveld, J.J., Di Domenico, S.I., Ryan, W.S., Steward, B.A. and Bradshaw, E.L. (2022) ‘We know this much is (meta-analytically) true: A meta-review of meta-analytic findings evaluating self-determination theory’, Psychological Bulletin, 148(11–12), pp. 813–842.

Uysal, A., Lin, H.L., Knee, C.R. and Bush, A.L. (2010) ‘The role of need satisfaction in self-concealment and well-being’, Personality and Social Psychology Bulletin, 36(2), pp. 187–199.