sorinnica.ro/ce-intelege-copilul-cand-ii-spui-imediat-fara-sa-ridici-ochii-din-telefon

„Imediat.” Este unul dintre cele mai folosite cuvinte ale părinților care încearcă să facă mai multe lucruri în același timp. Copilul vorbește, părintele derulează ecranul, copilul așteaptă, părintele spune „imediat”, iar câteva secunde mai târziu se întâmplă din nou. Nu pare nimic dramatic, mai ales într-o zi aglomerată, însă pentru copil mesajul nu este transmis doar prin cuvinte.

Copiii nu învață despre relații numai din ceea ce le spunem. Învață și din felul în care ne orientăm corpul către ei, din cât de repede răspundem, din faptul că ne uităm sau nu la ei când ne vorbesc și, mai ales, din ceea ce se întâmplă atunci când încearcă să ne capteze atenția. Un copil poate să nu aibă cuvintele pentru a explica acest lucru, dar observă foarte bine când este prezent fizic lângă părintele său și, în același timp, în afara centrului atenției lui.

Aici apare diferența dintre „nu pot acum” și „nu sunt cu tine acum, dar îți spun că imediat voi fi”. Prima situație poate fi perfect sănătoasă. Părinții au nevoie să răspundă la mesaje, să lucreze, să termine o sarcină, să vorbească la telefon sau pur și simplu să aibă câteva minute pentru ei. Copilul nu are nevoie de un părinte disponibil în fiecare secundă.

Are însă nevoie să poată anticipa că, atunci când părintele spune „acum nu”, acel „nu” are un început și un sfârșit. Altfel, „imediat” poate deveni o promisiune fără conținut: un cuvânt care amână conectarea fără să o garanteze.

Cercetările asupra utilizării telefonului de către părinți în prezența copiilor au atras atenția tocmai asupra acestei forme de întrerupere a interacțiunii, numită uneori parental phubbing sau technoference. Studiile arată că folosirea dispozitivelor în timpul interacțiunilor poate fi asociată cu o sensibilitate și o responsivitate mai reduse ale părintelui, iar copiii pot crește numărul încercărilor de a obține atenția acestuia atunci când aceasta este întreruptă.

Dar poate că lucrul cel mai interesant nu este telefonul în sine. Este experiența copilului de a nu ști dacă ceea ce spune va ajunge la celălalt.

Imaginează-ți un copil care intră în cameră și spune: „Uite ce am făcut!”. Părintele răspunde „Da, da, imediat”, fără să ridice privirea. Copilul mai spune o dată. Apoi se apropie. Poate atinge brațul părintelui. Poate ridica vocea. Poate începe să facă zgomot. Din perspectiva adultului, comportamentul poate părea insistent sau chiar enervant. Din perspectiva copilului, însă, poate fi o încercare de a verifica dacă mesajul său a ajuns cu adevărat la cineva.

Uneori, copilul nu caută mai mult timp cu părintele. Caută dovada că este observat.

Această diferență este esențială. Un copil nu are nevoie ca fiecare poveste despre școală, fiecare desen sau fiecare întrebare să primească o discuție de douăzeci de minute. Are nevoie, însă, ca momentele importante pentru el să nu fie întâmpinate sistematic de o atenție fragmentată. Când părintele se oprește, se uită la el și spune „Vreau să văd. Dă-mi două minute să termin și apoi sunt cu tine”, mesajul este complet diferit.

Nu spune „ești mai important decât orice fac”. Spune ceva mult mai realist și mai sănătos: „Acum nu pot, dar ceea ce îmi spui contează și mă voi întoarce către tine.”

Această capacitate de a amâna conectarea fără a o abandona este importantă și pentru că îl învață pe copil ceva despre limite. Un părinte sănătos nu trebuie să renunțe la propriile nevoi de fiecare dată când copilul îl solicită. Dimpotrivă, copilul are nevoie să vadă că adulții pot spune „nu acum”, pot încheia o activitate și pot reveni ulterior, fără ca relația să se rupă.

Problema apare atunci când „nu acum” devine o stare permanentă.

Când telefonul este mereu între părinte și copil, copilul poate ajunge să experimenteze interacțiunea ca pe o competiție pentru atenție. Iar această competiție nu se poartă întotdeauna în mod evident. Uneori nu apar crize sau conflicte; copilul pur și simplu încetează să mai încerce. Nu pentru că nu mai are nevoie de părinte, ci pentru că a învățat că probabilitatea de a fi auzit este mică.

Acesta este unul dintre cele mai subtile riscuri ale atenției fragmentate: nu întotdeauna produce un copil mai zgomotos. Uneori poate produce un copil care începe să împărtășească mai puțin.

Desigur, nu este realist și nici necesar să transformăm telefonul într-un obiect interzis pentru părinți. O meta-analiză recentă asupra parental phubbing a găsit asocieri între acest comportament și mai multe dificultăți socio-emoționale ale copiilor, însă majoritatea cercetărilor din acest domeniu sunt observaționale, ceea ce înseamnă că astfel de rezultate nu demonstrează simplu că telefonul părintelui este singura cauză a problemelor copilului.

De aceea, întrebarea utilă nu este „Cât timp stau eu pe telefon în fața copilului?”, ci poate fi una mai dificilă: „Ce se întâmplă cu copilul meu atunci când încearcă să intre în lumea mea?”

Îl privesc? Îi răspund? Îi spun când voi fi disponibil? Revin la ceea ce mi-a spus? Îmi amintesc lucrurile care pentru el au fost importante? Observ când încearcă să mă atragă în jocul lui? Sau îi răspund automat, în timp ce atenția mea rămâne în altă parte?

Pentru că, în relația părinte-copil, atenția nu este doar o resursă. Este și o formă de mesaj.

Când părintele lasă telefonul jos și ascultă o poveste aparent banală despre un coleg, o jucărie, o ceartă sau un desen, copilul nu primește doar câteva minute de conversație. Primește experiența de a fi primit în mintea altcuiva. Iar această experiență repetată îl ajută să înțeleagă că lumea lui interioară poate fi împărtășită și că ceea ce trăiește merită să fie adus în relație.

Poate de aceea una dintre cele mai bune schimbări nu este să ne propunem să nu mai folosim telefonul niciodată în preajma copiilor. Este să învățăm să facem diferența dintre a fi în aceeași încăpere cu copilul și a fi disponibil pentru el.

Uneori putem spune: „Mai am de terminat mesajul acesta și apoi vreau să-mi povestești.” Alteori putem spune: „Acum te ascult.” Iar uneori putem recunoaște sincer: „Am fost cu telefonul și nu te-am ascultat cum trebuie. Spune-mi încă o dată.”

Această ultimă frază poate fi mai importantă decât pare. Pentru că parentingul nu presupune absența greșelilor, ci și capacitatea de a repara după ele.

Copilul nu are nevoie să creadă că părintele său este întotdeauna atent, calm și disponibil. Are nevoie să descopere că atunci când conexiunea se pierde, ea poate fi refăcută. Că un adult poate observa că s-a îndepărtat, poate pune telefonul deoparte și poate reveni.

Poate că adevărata întrebare ascunsă în spatele lui „Imediat” nu este „Cât de mult folosești telefonul?”. Este: „Când vin către tine, simt că trebuie să concurez pentru locul meu?”

Iar răspunsul nu se construiește într-o singură conversație și nici într-o regulă perfectă despre telefoane. Se construiește din sute de momente mici în care copilul vorbește, părintele se întoarce către el, iar mesajul transmis fără prea multe cuvinte este simplu: „Te aud. Nu trebuie să fii mai zgomotos ca să ajungi la mine.”

Notă clinică

Utilizarea telefonului de către părinte în prezența copilului nu reprezintă, în sine, un semn de parenting problematic. Telefonul face parte din viața cotidiană, iar părinții au propriile responsabilități, nevoi și limite. Devine însă utilă o reflecție atunci când utilizarea dispozitivului întrerupe frecvent interacțiunea, copilul trebuie să insiste constant pentru a obține atenția părintelui sau apar tensiuni repetate în jurul disponibilității emoționale. În astfel de situații, poate fi benefică explorarea modului în care familia poate construi momente de conectare reală și previzibilă, fără a transforma tehnologia într-un „dușman”, ci prin dezvoltarea unui echilibru sănătos între disponibilitatea pentru copil și nevoile adultului. Atunci când dificultățile de conectare devin persistente și afectează semnificativ relația părinte-copil, sprijinul psihologic sau psihoterapeutic poate fi util.

Bibliografie

Kildare, C.A. and Middlemiss, W. (2017) ‘Impact of parents mobile device use on parent-child interaction: A literature review’, Computers in Human Behavior, 75, pp. 579–593.

Knitter, B. and Zemp, M. (2020) ‘Digital Family Life: A Systematic Review of the Impact of Parental Smartphone Use on Parent-Child Interactions’, Digital Psychology, 1(1).

McDaniel, B.T. (2019) ‘Parent distraction with phones, reasons for use, and impacts on parenting and child outcomes: A review of the emerging research’, Human Behavior and Emerging Technologies, 1(2), pp. 72–80.

Radesky, J., Weeks, H.M., Ball, R., Schaller, A., Yeo, S., Durnez, J., Robb, M.B. and Zia, A. (2025) ‘Parental Technology Use in a Child’s Presence and Health and Development in the Early Years: A Systematic Review and Meta-Analysis’, JAMA Pediatrics.

Zhang, J., Dong, C., Jiang, Y., Zhang, Q., Li, H. and Li, Y. (2023) ‘Parental phubbing and child social-emotional adjustment: A meta-analysis of studies conducted in China’, Journal of Child and Family Studies.