sorinnica.ro/ce-se-intampla-cand-parintele-incearca-sa-elimine-toate-dezamagirile-copilului

Există părinți care ar face aproape orice pentru ca propriul copil să nu sufere. Dacă un coleg nu îl invită la ziua lui, părintele caută imediat o explicație. Dacă pierde un concurs, găsește ceva de spus care să-i repare stima de sine. Dacă este exclus dintr-un grup, intervine. Dacă primește o notă mai mică decât spera, începe să caute vinovați, soluții, explicații și modalități prin care situația să fie reparată cât mai repede.

La prima vedere, pare iubire în forma ei cea mai protectoare. Și, într-un anumit sens, chiar este. Problema apare atunci când copilul ajunge să trăiască într-o lume în care aproape nicio dezamăgire nu mai are voie să rămână suficient de mult încât el să descopere ce poate face cu ea.

Pentru că viața copilului nu poate fi făcută complet sigură emoțional. Vor exista prieteni care se răzgândesc, profesori care nu îl apreciază, echipe în care nu este ales, competiții pe care le pierde, persoane care îl resping, planuri care se anulează, nedreptăți pe care nimeni nu le repară și situații în care, pur și simplu, lucrurile nu ies așa cum și-ar fi dorit.

Iar una dintre sarcinile dificile ale parentingului este să înveți să faci diferența dintre o suferință de care copilul trebuie protejat și o suferință pe care are nevoie să învețe să o traverseze.

Nu orice durere trebuie eliminată.

Uneori, părintele vede copilul trist și simte imediat impulsul de a face ceva. Îi cumpără altceva, îi promite o recompensă, sună părintele celuilalt copil, explică profesorului situația, caută o soluție, transformă experiența într-o lecție sau încearcă să îl convingă că „nu e mare lucru”. În spatele acestor reacții poate exista însă o întrebare mai puțin vizibilă: „Pot eu să suport faptul că propriul meu copil este nefericit?”

Aici se află uneori adevărata dificultate.

Copilul plânge, iar părintele simte nevoia să repare. Copilul este respins, iar părintele se simte respins împreună cu el. Copilul eșuează, iar părintele trăiește eșecul aproape ca pe o amenințare personală. Astfel, fără să își dea seama, părintele poate începe să reacționeze nu atât la experiența copilului, cât la propria incapacitate de a tolera emoția pe care aceasta o produce în el.

Cercetările asupra reglării emoționale parentale arată că felul în care părinții își gestionează propriile emoții este asociat cu modul în care răspund copilului și cu dezvoltarea reglării emoționale a acestuia. Nu înseamnă că un părinte trebuie să fie calm permanent, ci că există o diferență importantă între a putea rămâne lângă emoția copilului și a simți că trebuie să o facă să dispară.

Un copil are nevoie, uneori, de un adult care să spună: „Știu că doare. Sunt aici.” Nu neapărat de unul care să spună imediat: „Lasă că rezolvăm.”

Această diferență pare mică, dar poate schimba experiența copilului. Prima reacție îi transmite că emoția lui poate exista fără ca lumea să se prăbușească. A doua poate fi utilă în situațiile în care există într-adevăr o problemă de rezolvat, dar dacă devine reflex, copilul poate învăța că orice disconfort trebuie îndepărtat rapid.

Și atunci apare un paradox: încercând să îl protejeze de dezamăgiri, părintele poate ajunge să îl protejeze și de ocaziile în care ar fi putut descoperi că este mai puternic decât credea.

Copilul care nu este ales într-o echipă poate descoperi că poate suporta sentimentul de a nu fi ales. Copilul care pierde poate învăța că frustrarea nu îl distruge. Copilul care primește un „nu” poate descoperi că poate continua să existe și atunci când cineva nu este de acord cu el.

Acestea nu sunt lecții spectaculoase. Nu apar în fotografii și nu pot fi trecute într-un album de amintiri. Dar contribuie la ceva esențial: sentimentul că „pot să trec prin lucruri care nu îmi plac”.

În literatura despre parentingul supraprotector și „helicopter parenting”, preocuparea nu este simplul fapt că părintele se implică sau își ajută copilul. Problema apare atunci când implicarea devine excesivă, controlantă sau înlocuiește repetat oportunitățile copilului de a-și exersa propria competență. Studiile au găsit asocieri între astfel de forme de supraprotecție și dificultăți legate de autonomie, sentimentul de competență și adaptare, deși cercetarea nu permite concluzii simple de tipul „supraprotecția cauzează anxietate”.

Poate că una dintre cele mai subtile consecințe este alta: copilul poate începe să creadă că părintele trebuie să vină întotdeauna înaintea dificultății.

În loc să se întrebe „Ce pot face?”, poate începe să se întrebe „Cine poate rezolva asta pentru mine?”. În loc să caute propriile strategii, poate aștepta intervenția adultului. Iar în timp, dificultatea nu mai este doar faptul că a fost dezamăgit, ci faptul că nu a avut suficient de multe ocazii să descopere că poate supraviețui dezamăgirii.

Asta nu înseamnă că trebuie să îl lăsăm singur.

Dimpotrivă. Copilul are nevoie de un adult prezent, dar prezența nu trebuie confundată cu eliminarea problemei. Uneori, cea mai sănătoasă formă de ajutor este să stai lângă el în timp ce trece prin ceva ce nu poți schimba.

„Ai sperat foarte mult să fii ales și nu s-a întâmplat.”

„Înțeleg de ce ești supărat.”

„Nu pot schimba ce a făcut celălalt copil, dar putem să ne gândim împreună ce ai putea face acum.”

Într-o astfel de conversație, copilul nu este abandonat în fața frustrării, dar nici nu este scutit de ea. Primește ceva poate mai important decât o soluție: experiența că o emoție intensă poate fi suportată în compania cuiva de încredere.

Există și un alt aspect important. Copilul nu are nevoie ca părintele să îi demonstreze permanent că este extraordinar.

Uneori, părinții încearcă să repare fiecare eșec printr-o formă de supra-compensare: „Tu ești cel mai bun”, „Nu contează nota”, „Oricum ceilalți nu sunt mai buni decât tine”, „Nu ai pierdut, doar nu au știut ei să te aprecieze”. Intenția este bună, însă dacă această strategie apare de fiecare dată, copilul poate rămâne fără posibilitatea de a construi o relație realistă cu propriile limite.

Un copil are nevoie să poată spune „nu m-am descurcat” fără ca părintele să simtă obligația de a transforma imediat propoziția în „ba da, ești extraordinar”.

Uneori, „Nu ți-a ieșit de data aceasta” este mai hrănitor psihologic decât „Ești cel mai bun”.

Pentru că prima propoziție lasă loc pentru realitate, pentru învățare și pentru o nouă încercare. Nu îi diminuează valoarea copilului, dar nici nu îi falsifică experiența.

Poate că acesta este unul dintre cele mai dificile echilibre pentru un părinte: să își apere copilul fără să îl apere de realitate.

Să intervină atunci când există abuz, umilire, bullying sau o nedreptate serioasă, dar să nu transforme fiecare frustrare într-o urgență. Să fie disponibil, fără să devină permanent negociatorul vieții copilului. Să ofere sprijin, fără să transmită involuntar mesajul: „Singur nu vei putea.”

De aceea, poate merită schimbată întrebarea.

Nu doar „Cum pot să fac să nu sufere copilul meu?”, ci și „Ce are nevoie copilul meu să învețe din ceea ce i se întâmplă?”

Uneori are nevoie să fie apărat. Alteori are nevoie să fie ascultat. Alteori are nevoie de o limită, de o explicație sau de ajutor concret. Și există momente în care are nevoie să descopere, cu un adult sigur aproape, că poate trece printr-o experiență neplăcută fără ca cineva să o facă să dispară.

Asta înseamnă că părintele nu mai este salvatorul fiecărei situații, ci devine un fel de bază de siguranță de la care copilul poate privi lumea și la care se poate întoarce.

Iar poate cea mai frumoasă formă de protecție nu este să construiești o viață în care copilul nu va fi niciodată dezamăgit.

Este să îl ajuți să devină omul care, atunci când dezamăgirea va veni, va putea spune: „Mă doare. Dar pot să trec și prin asta.”

Pentru că viața nu îi va putea promite copilului că oamenii îl vor alege întotdeauna, că eforturile îi vor fi răsplătite, că planurile îi vor ieși sau că lumea va fi corectă cu el.

Dar relația cu părintele îi poate oferi o altă promisiune, mult mai realistă și poate mult mai valoroasă: „Nu pot să te feresc de tot ce doare. Dar nu trebuie să treci singur prin ceea ce te doare.”

Notă clinică

Dorința de a proteja copilul de dezamăgiri și situații dureroase nu indică, în sine, o problemă de parenting. Poate reflecta grijă, empatie și nevoia firească a părintelui de a-i oferi siguranță. Devine însă utilă o reflecție atunci când părintele simte nevoia să îndepărteze constant orice frustrare sau când copilul are tot mai puține ocazii de a descoperi singur că poate face față dificultăților. În astfel de situații, poate fi benefică explorarea modului în care părintele poate oferi simultan protecție, sprijin emoțional și spațiul necesar copilului pentru a învăța să tolereze frustrarea și dezamăgirea. Atunci când această dinamică devine persistentă și afectează semnificativ copilul sau relația părinte-copil, sprijinul unui psiholog sau psihoterapeut poate fi util.

Bibliografie

Hwang, W., Jung, E., Kim, S. and Hadi, N. (2023) ‘Can helicopter parenting be beneficial for parent–child relationships? A person-centered approach in the United States and South Korea’, Frontiers in Psychology, 14, 1097348.

Holzman, J.B.W., Kennedy, S.M., Grassie, H.L. and Ehrenreich-May, J. (2022) ‘Associations between dispositional parental emotion regulation and youth mental health symptoms: A systematic review and meta-analysis’, Clinical Psychology Review, 95, 102174.

Miano, P. and Palumbo, A. (2022) ‘Overparenting hurts me: how does it affect offspring psychological outcomes?’, Mediterranean Journal of Clinical Psychology, 10(2).

Vigdal, J.S. and Brønnick, K.K. (2022) ‘A Systematic Review of “Helicopter Parenting” and Its Relationship With Anxiety and Depression’, Frontiers in Psychology, 13, 872981.

Wei, Z. and Liufang, L. (2026) ‘A study on the influence of parents’ educational style of coping with their children’s setbacks experiences on children from grade K3: an exploration based on interviews and qualitative analysis’, Frontiers in Psychology, 17, 1732735.

Zimmer-Gembeck, M.J., Rudolph, J., Kerin, J. and Bohadana-Brown, G. (2022) ‘Parent emotional regulation: A meta-analytic review of its association with parenting and child adjustment’, International Journal of Behavioral Development, 46(1), pp. 63–82.