sorinnica.ro/de-ce-ne-comparam-atat-de-usor-cu-alti-parinti-si-atat-de-greu-cu-noi-insine

Există o scenă pe care mulți părinți o cunosc. Îl vezi pe copilul altcuiva vorbind politicos, citind repede, făcând sport, mâncând „cum trebuie”, dormind la ora potrivită sau reușind ceva ce al tău încă nu face. Și, înainte să apuci să te gândești prea mult, apare întrebarea: „Oare eu ce fac greșit?”

Este interesant că mintea compară atât de repede. Mai ales în parenting, unde rareori există un indicator unic care să îți spună dacă te descurci bine. Nu există un scor final, o diplomă și nici o linie clară de sosire.

De aceea, ceilalți părinți pot deveni fără voia lor niște „standarde ambulante”.

Problema este că vezi foarte puțin din ceea ce compari. Vezi copilul care citește, dar nu și serile în care familia se ceartă. Vezi mama care pare calmă, dar nu știi cât de epuizată este. Vezi tatăl care pare sigur pe el, dar nu știi câte îndoieli are când rămâne singur. Vezi rezultatul, nu și contextul care l-a produs.

Și, poate cel mai important, compari un fragment din viața altcuiva cu întreaga ta experiență de părinte.

Cercetările despre comparația socială arată că oamenii o folosesc frecvent atunci când nu au criterii obiective prin care să își evalueze propria situație. Parentingul oferă exact acest tip de teren nesigur: multe decizii sunt ambigue, iar „bine” poate arăta foarte diferit de la o familie la alta.

Aici apare o întrebare foarte interesantă: de ce ne este mai greu să ne comparăm cu noi înșine?

Pentru că această comparație este mai puțin spectaculoasă. Nu produce aceeași reacție instantanee ca atunci când vezi un alt copil înaintea copilului tău sau un alt părinte care pare mai sigur, mai organizat sau mai răbdător.

Să te compari cu tine înseamnă să observi lucruri mai greu de fotografiat: „Sunt mai atent decât eram acum un an?”, „Îmi înțeleg copilul mai bine decât înainte?”, „Mă grăbesc mai puțin să corectez?”, „Știu să mă opresc când îmi dau seama că reacționez din nervozitate?”, „Pot să repar după ce am greșit?”

Acestea sunt progrese reale, dar nu au aceeași vizibilitate socială ca o notă, un premiu sau un copil care pare „perfect”.

Și mai există un motiv. Comparația cu ceilalți îți oferă imediat un verdict; comparația cu tine îți cere să privești procesul.

Este mult mai simplu să spui „ea este un părinte mai bun decât mine” decât să urmărești cum s-a schimbat felul în care reacționezi în ultimele șase luni. Prima este o concluzie. A doua este o observație.

Cercetările despre eficacitatea parentală arată cât de important este sentimentul că ești capabil să faci față rolului de părinte. O revizuire amplă a 115 studii a găsit legături între eficacitatea parentală percepută, sănătatea mintală a părintelui, relația părinte-copil și dezvoltarea copilului. Mai recent, o umbrelă de 50 de revizuiri sistematice a identificat educația, dezvoltarea abilităților și sprijinul social printre modalitățile eficiente de consolidare a acestei încrederi.

Cu alte cuvinte, un părinte nu are neapărat nevoie să devină „mai bun decât ceilalți”. Are nevoie să se simtă suficient de competent pentru a putea rămâne atent, flexibil și prezent.

Aici comparația poate deveni problematică. Un studiu publicat în 2025, realizat pe 558 de părinți din Türkiye și Cipru de Nord, a identificat o asociere între comparația socială parentală și disponibilitatea emoțională percepută. Autorii au raportat că părinții care se comparau mai mult cu alți părinți erau mai puțin disponibili emoțional în relația cu propriii copii. Rezultatul este corelațional și nu demonstrează că simpla comparație produce această scădere a disponibilității.

Este un detaliu important, pentru că putem ajunge să urmărim atât de atent ce fac ceilalți încât să pierdem din vedere copilul care se află chiar în fața noastră.

Mai mult, copilul poate simți comparația chiar și atunci când adultul o consideră „motivațională”. O cercetare pe copii și părinți din China a arătat că modul în care părinții și copiii percep comparațiile poate avea efecte diferite: părinții au asociat comparația cu mai multă motivație pentru progres, în timp ce perspectiva copiilor a indicat o relație negativă cu motivația de a stăpâni sarcinile, mediată prin conceptul de sine al copilului.

Asta nu înseamnă că orice comparație este automat dăunătoare. Un studiu publicat în 2026 a arătat chiar că există diferențe între comparațiile critice și cele încurajatoare făcute de părinți și că acestea se pot asocia diferit cu stima de sine, anxietatea, depresia și satisfacția față de viață la adolescenți. Contextul și felul în care este transmis mesajul contează enorm.

Poate că, de aceea, merită să schimbăm întrebarea.

Nu „De ce nu sunt și eu ca părintele acela?”, ci „Ce observ la el și mi-aș dori să dezvolt în mine?”

Nu „De ce copilul meu nu face asta?”, ci „Ce îmi spune această comparație despre ceea ce mă preocupă?”

Și, poate cel mai important: „Cum eram eu ca părinte acum un an?”

Pentru că parentingul nu este o competiție între familii. Este o relație care se schimbă în timp, iar unele dintre cele mai valoroase progrese sunt invizibile din exterior.

Poate copilul încă nu citește la fel de repede ca altul. Dar poate acum vine la tine când are o problemă. Poate încă se enervează ușor, dar poate reușește să se liniștească mai repede. Poate încă ai zile în care îți pierzi răbdarea, dar acum îți dai seama mai repede și repari.

Aceste lucruri nu apar în comparațiile de pe grupurile de părinți.

Dar ele pot conta enorm.

Poate că cea mai sănătoasă formă de comparație în parenting nu este cu familia de lângă tine, ci cu familia care erai tu înainte.

Nu „Suntem mai buni decât ei?”, ci „Suntem puțin mai aproape de felul în care vrem să fim împreună?”

Notă clinică

Dacă te compari constant cu alți părinți, ai sentimentul că nu faci niciodată suficient sau trăiești o presiune persistentă legată de performanța și comportamentul copilului, poate fi util să observi dacă această comparație este însoțită de anxietate, vinovăție, iritabilitate sau epuizare. Atunci când aceste stări afectează relația cu copilul sau starea de bine a părintelui, discuția cu un psiholog sau psihoterapeut poate ajuta la identificarea standardelor și a fricilor care întrețin presiunea.

Bibliografie

Bayraktar, F. and Çelik, D. (2025) ‘The Mediating Role of Social Comparison Between Parental Self-Efficacy and Sharenting’, Turkish Journal of Psychiatry, 36, 24.

Glatz, T. and Buchanan, C.M. (2020) ‘Over-parenting and parent-child conflict: Parents’ perceptions of their parenting and adolescents’ adjustment’, Journal of Child and Family Studies, 29, pp. 1–13.

Jones, T.L. and Prinz, R.J. (2005) ‘Potential roles of parental self-efficacy in parent and child adjustment: A review’, Clinical Psychology Review, 25(3), pp. 341–363.

Liu, H., Kvintová, J. and Vachová, L. (2025) ‘Parents’ social comparisons and adolescent self-esteem: the mediating effect of upward social comparison and the moderating influence of optimism’, Frontiers in Psychology, 16, 1473318.

Waid, J., Abusaleh, K. and Marsalis, S. (2025) ‘Approaches to strengthen parental self-efficacy: An umbrella review of systematic reviews’, Children and Youth Services Review, 173, 108483.

Zhang, Y. and Yan, N. (2024) ‘Comparing upward: How parental social comparisons shape children’s self-concept and mastery motivation in China’, Journal of Experimental Child Psychology, 248, 106048.