sorinnica.ro/cand-parintele-transforma-fiecare-conversatie-intr-o-lectie

Există părinți care nu suportă să lase o conversație să se termine pur și simplu. Copilul povestește ceva despre școală, iar răspunsul devine imediat o lecție despre responsabilitate. Spune că s-a certat cu un prieten și primește o explicație despre cum ar fi trebuit să reacționeze. Povestește că i-a fost frică, iar părintele îi explică de ce nu ar trebui să se teamă.

Intenția este, de cele mai multe ori, bună. Părintele vrea să îl pregătească pentru viață, să îl ajute să înțeleagă, să evite greșeli, să învețe din experiențe. Numai că există un moment în care dorința de a educa începe să interfereze cu ceva la fel de important: nevoia copilului de a fi ascultat fără ca fiecare experiență a lui să fie imediat transformată într-o concluzie.

Pentru un adult, o conversație poate părea o ocazie perfectă de a transmite ceva valoros. Pentru copil, aceeași conversație poate fi, pur și simplu, o încercare de a împărtăși o experiență.

„Azi m-am certat cu Andrei.”

„Și de ce te-ai certat? Ți-am spus eu să nu mai reacționezi așa.”

„Am luat o notă mică.”

„Trebuia să înveți mai mult.”

„Mi-a fost rușine să răspund.”

„Trebuie să ai mai multă încredere în tine.”

La prima vedere, toate aceste răspunsuri par rezonabile. Problema nu este neapărat ceea ce spune părintele, ci ce nu mai are timp să se întâmple înainte să apară lecția.

Copilul nu mai are spațiul să exploreze ce a simțit, ce a înțeles, ce crede el că s-a întâmplat sau ce ar fi avut nevoie. Primește concluzia înainte să și-o construiască pe a sa.

A asculta nu este același lucru cu a aștepta politicos până când copilul termină de vorbit pentru a-i spune ce trebuie să facă. Ascultarea presupune interes real pentru perspectiva lui, inclusiv atunci când perspectiva este incompletă, contradictorie sau diferită de a adultului. Cercetările asupra sprijinului parental pentru autonomie includ tocmai această disponibilitate de a răspunde la întrebările și comentariile copilului, de a-i susține inițiativa și de a evita controlul inutil.

Uneori, copilul nici măcar nu caută o soluție.

Caută un martor.

Vrea să poată spune: „Asta mi s-a întâmplat astăzi”, iar celălalt să rămână puțin acolo cu el.

Este o diferență subtilă, dar foarte importantă între „Vrei să îți spun ce să faci?” și „Vrei să îmi povestești mai mult?”

Prima întrebare presupune că există deja o problemă care trebuie rezolvată. A doua presupune că experiența copilului merită mai întâi înțeleasă.

Iar uneori, copilul are nevoie să ajungă singur la concluzie.

Dacă un copil spune că un coleg nu l-a inclus într-un joc, părintele poate fi tentat să spună imediat: „Nu mai alerga după oameni care nu te apreciază.” Poate fi un sfat bun. Dar copilul ar putea avea nevoie, înainte de toate, să descopere ce a simțit: „M-am simțit exclus”, „M-am enervat”, „Poate am făcut și eu ceva”, „Nu știu ce să fac mâine”.

Dacă adultul îi oferă răspunsul înainte ca aceste lucruri să poată apărea, copilul învață mai puțin despre propria experiență și mai mult despre cum gândește părintele.

Aici apare unul dintre paradoxurile parentingului: cu cât încerci mai mult să îi oferi copilului toate răspunsurile, cu atât îi poți oferi mai puțin spațiu pentru a-și construi propriile răspunsuri.

Autonomia nu înseamnă lipsa regulilor și nici libertate fără limite. Înseamnă, printre altele, ca micile alegeri, opinii și încercări ale copilului să aibă un loc real în relație. Studiile asupra sprijinului parental pentru autonomie îl diferențiază de controlul psihologic și arată importanța unor comportamente precum ghidarea pozitivă, receptivitatea și reducerea controlului inutil.

De aceea, un părinte poate fi foarte implicat în viața copilului fără să aibă nevoie să îi explice permanent viața.

Există și un alt motiv pentru care părinții transformă conversațiile în lecții: propria lor teamă.

Când copilul spune „am făcut o greșeală”, adultul poate auzi „dacă nu intervin acum, va continua să greșească”. Când copilul spune „nu știu ce să fac”, părintele poate simți că trebuie să îi arate imediat direcția. Când adolescentul ia o decizie discutabilă, poate apărea impulsul de a interveni înainte ca experiența să își producă propriile consecințe.

În spatele multor sfaturi există, de fapt, o formă de neliniște parentală: „Dacă nu îl învăț eu acum, cine îl va învăța?”

Dar copilul nu învață doar din lecțiile pe care i le predăm. Învață și din faptul că îl lăsăm să observe, să compare, să greșească, să repare și să își formuleze propriile explicații.

Uneori, cea mai educativă întrebare nu este „Știi ce ar trebui să faci?”, ci „Tu ce crezi că ai putea face?”

Această schimbare mută conversația dinspre obediență spre reflecție.

Și există un efect secundar foarte important. Dacă fiecare conversație cu părintele se transformă într-o evaluare, copilul poate începe să își selecteze poveștile.

Nu pentru că nu își mai iubește părintele.

Ci pentru că învață că unele subiecte vin la pachet cu prea multe explicații, întrebări, corectări sau avertismente.

„Mai bine nu îi spun.”

Această propoziție este mult mai importantă decât pare.

Pentru că un copil nu decide doar dacă vrea să povestească un lucru. El învață treptat ce fel de experiențe pot fi aduse în relația cu părintele fără să fie preluate, analizate sau corectate imediat.

În special în adolescență, această dinamică poate deveni delicată. Pe măsură ce tinerii își dezvoltă autonomia și propriile strategii de rezistență la cerințele parentale, controlul perceput asupra libertății lor poate alimenta reacții de opoziție sau rezistență. Cercetările asupra copiilor de vârstă școlară arată că negocierea, argumentarea și exprimarea dezacordului pot face parte din dezvoltarea autonomiei, nu fiind automat semne că relația este „stricată”.

De aceea, „pentru că eu știu mai bine” poate funcționa uneori pe termen scurt, dar nu construiește neapărat competența de care copilul va avea nevoie mai târziu.

Un adolescent care este obișnuit să primească soluția poate deveni foarte bun la a întreba „Ce să fac?”, dar mai puțin obișnuit să se întrebe singur „Ce cred eu că ar fi bine să fac?”

Iar acesta este unul dintre lucrurile pe care parentingul le poate pierde atunci când fiecare conversație trebuie să producă o lecție: curiozitatea copilului față de propria minte.

Poate că, uneori, părintele ar putea încerca să reziste tentației de a încheia conversația cu o concluzie.

Copilul spune: „M-am făcut de râs azi.”

În loc de „Data viitoare trebuie să fii mai atent”, poate apărea: „Ce s-a întâmplat?”

„Nu știu ce să fac cu prietena mea.”

„Ce te face să eziți?”

„Am luat o notă proastă.”

„Cum te simți cu asta?”

„Nu vreau să merg la petrecere.”

„Ce nu îți place la ideea asta?”

Aceste întrebări nu sunt pasive. Dimpotrivă, ele cer părintelui să fie prezent, atent și suficient de sigur încât să nu umple imediat spațiul cu propriile răspunsuri.

Iar dacă, după ce ascultă, copilul întreabă: „Tu ce ai face?”, atunci sfatul poate deveni exact ceea ce ar trebui să fie: un răspuns oferit la cerere, nu o concluzie impusă înainte ca întrebarea să existe.

Nu înseamnă că părintele trebuie să renunțe la rolul său educativ. Copiii au nevoie de limite, explicații, structură și ghidare. Sprijinul pentru autonomie nu presupune absența autorității, ci un mod de a exercita această autoritate care lasă loc și pentru perspectiva și inițiativa copilului.

Poate că diferența stă într-o întrebare simplă pe care părintele o poate pune înainte de a răspunde:

„Are nevoie acum de soluția mea sau de prezența mea?”

Uneori are nevoie de soluție.

Uneori are nevoie de o limită.

Uneori are nevoie să fie contrazis.

Dar există și momente în care are nevoie doar să poată spune povestea până la capăt.

Iar a lăsa povestea să se termine fără o morală nu înseamnă că ai ratat o oportunitate educativă.

Poate că tocmai atunci ai oferit una dintre cele mai importante lecții: „Ceea ce simți și ceea ce gândești merită să fie auzit, chiar și atunci când nu trebuie reparat imediat.”

Poate că părintele nu trebuie să fie profesorul copilului în fiecare conversație.

Uneori trebuie să fie publicul lui.

Alteori, martorul lui.

Uneori, partenerul de reflecție.

Și, desigur, există momente în care trebuie să fie adultul care spune clar „nu”.

Echilibrul nu constă în a elimina lecțiile, ci în a ști când este nevoie de ele.

Pentru că există o diferență uriașă între un copil care pleacă dintr-o conversație gândindu-se „Mama mi-a spus ce trebuie să fac” și unul care pleacă gândindu-se „Am reușit să înțeleg puțin mai bine ce mi se întâmplă.”

Primul a primit un răspuns.

Al doilea a câștigat ceva ce îi va fi mult mai util pe termen lung: capacitatea de a-și căuta propriile răspunsuri.

Iar poate că aceasta este una dintre cele mai mature forme de parenting: să nu te grăbești să transformi fiecare experiență a copilului într-o lecție pentru că ai încredere că, uneori, experiența însăși poate fi începutul lecției.

Copilul nu are nevoie de un părinte care să aibă o explicație pentru fiecare lucru.

Are nevoie de un părinte lângă care să poată gândi cu voce tare.

Fără să fie corectat la fiecare pas.

Fără să primească imediat o morală.

Fără să simtă că fiecare poveste trebuie să se termine cu „de aceea trebuie să…”.

Unele conversații pot rămâne pur și simplu conversații.

Iar uneori, faptul că ai stat acolo, ai ascultat și nu ai încercat să repari nimic a fost deja una dintre cele mai valoroase lecții pe care i le puteai oferi.

Notă clinică

Tendința de a oferi constant explicații, soluții și corectări nu indică, în sine, o problemă de parenting. Poate reflecta grijă, responsabilitate și dorința firească a părintelui de a-și proteja copilul. Devine însă utilă o reflecție atunci când copilul pare să evite conversațiile, să își ascundă dificultățile, să se teamă de greșeli sau să simtă că opiniile și emoțiile sale sunt permanent evaluate. În astfel de situații, poate fi benefică explorarea modului în care comunicarea din familie poate păstra simultan atât rolul de ghidare al adultului, cât și spațiul necesar autonomiei copilului. Atunci când dificultățile de comunicare sunt persistente sau însoțite de suferință emoțională semnificativă, sprijinul unui psiholog sau psihoterapeut poate ajuta familia să înțeleagă mai bine dinamica relațională.

Bibliografie

Barber, B.K. (2001) Intrusive Parenting: How Psychological Control Affects Children and Adolescents. Washington, DC: American Psychological Association.

Brehm, J.W. (1966) A Theory of Psychological Reactance. New York: Academic Press.

Deci, E.L. and Ryan, R.M. (2000) ‘The “what” and “why” of goal pursuits: Human needs and the self-determination of behavior’, Psychological Inquiry, 11(4), pp. 227–268.

Kuczynski, L., Pitman, R. and Twigger, K. (2019) ‘Flirting with resistance: children’s expressions of autonomy during middle childhood’, International Journal of Qualitative Studies on Health and Well-being, 13(Suppl. 1).

Linkiewich, D., Martinovich, V.V., Rinaldi, C.M. and Howe, N. (2021) ‘Parental autonomy support in relation to preschool aged children’s behavior: Examining positive guidance, negative control, and responsiveness’, Journal of Health Psychology, 26(3), pp. 810–822.

Ryan, R.M. and Deci, E.L. (2017) Self-Determination Theory: Basic Psychological Needs in Motivation, Development, and Wellness. New York: Guilford Press.