sorinnica.ro/cat-de-mult-din-comportamentul-copilului-incercam-sa-schimbam-doar-pentru-ca-ne-face-pe-noi-sa-ne-simtim-inconfortabil

Copilul tău plânge într-un magazin, refuză să salute un adult sau se supără atât de tare pentru un lucru aparent mărunt, încât simți că toată lumea se uită la voi. Înainte să afli ce s-a întâmplat, îți vine să-i spui să se oprească, să se calmeze, să nu mai facă atâta caz.

Poate că ai dreptate să intervii. Dar merită să te întrebi ceva: te deranjează ceea ce face copilul sau te deranjează ceea ce simți tu când îl vezi făcând acel lucru?

Diferența nu este întotdeauna ușor de observat. Uneori, comportamentul are nevoie de limite clare: copilul nu poate lovi, umili sau pune în pericol pe cineva doar pentru că este furios. Alteori, însă, adultul încearcă să corecteze o reacție firească — plânsul, timiditatea, dezamăgirea, refuzul sau entuziasmul zgomotos — nu pentru că ar fi periculoasă, ci pentru că îi este greu să o suporte.

Un copil care plânge în public poate trezi rușine. Unul care refuză să îmbrățișeze o rudă poate provoca teama că vom părea nepoliticoși. Un copil care se teme de o activitate pe care ceilalți o consideră simplă ne poate face să ne întrebăm dacă l-am crescut prea sensibil. Iar când se împotrivește unei decizii, putem simți că ne contestă autoritatea, chiar dacă încearcă doar să-și exprime propria preferință.

În astfel de momente, reacția noastră nu este determinată exclusiv de comportamentul copilului. Contează și educația pe care am primit-o, așteptările sociale, teama de judecata celorlalți și ideile pe care le avem despre cum ar trebui să se comporte un copil „bine crescut”.

Uneori, nu încercăm să eliminăm problema copilului, ci disconfortul pe care ni-l provoacă aceasta.

Este o observație importantă, fiindcă schimbă sensul intervenției parentale. Dacă un copil este trist, scopul nu trebuie să fie neapărat să-l facem să zâmbească. Dacă este furios, nu trebuie să obținem calmul imediat cu orice preț. Iar dacă este timid, nu trebuie să-l împingem să socializeze doar pentru a demonstra celor din jur că nu există nicio problemă.

Cercetările asupra reglării emoționale a părinților arată că abilitatea adultului de a-și gestiona propriile emoții este asociată cu modul în care interacționează cu copilul. O meta-analiză a 53 de studii a identificat legături între reglarea emoțională parentală, comportamentele parentale de susținere și adaptarea emoțională a copiilor. Aceste rezultate nu demonstrează că orice reacție a părintelui determină comportamentul copilului, dar sugerează că starea adultului face parte din contextul în care se desfășoară relația.

Gândește-te la o situație obișnuită. Copilul tău este dezamăgit pentru că nu primește ceea ce își dorește. Îi explici că nu se poate, iar el începe să plângă. Dacă nu suporți să-l vezi trist, poți ceda, îi poți distrage atenția sau îi poți reproșa că exagerează. Toate aceste reacții pot reduce disconfortul pe moment, dar niciuna nu îl ajută neapărat să învețe cum să treacă printr-o dezamăgire.

Există o diferență între a-l ajuta să-și gestioneze emoția și a-l face să înțeleagă că emoția lui trebuie să dispară pentru ca situația să fie acceptabilă.

O meta-analiză publicată în 2025, care a inclus 97 de studii în analizele privind strategiile parentale de susținere și nesusținere a emoțiilor, a identificat asocieri între răspunsurile nesusținătoare la emoțiile copiilor și niveluri mai ridicate ale problemelor de internalizare, precum anxietatea și simptomele depresive. Asocierile au variat însă în funcție de strategie și de context. Cu alte cuvinte, nu orice intervenție este utilă doar fiindcă urmărește să oprească o emoție neplăcută.

Asta nu înseamnă că trebuie să acceptăm orice comportament sau să renunțăm la educație. Copilul are nevoie să învețe cum să-și exprime furia fără agresivitate, cum să respecte limitele celorlalți și cum să se adapteze situațiilor în care nu poate obține ceea ce își dorește. Dar poate învăța aceste lucruri fără să audă, în mod repetat, că este prea sensibil, prea zgomotos, prea timid sau prea dramatic.

Înainte să corectezi comportamentul, încearcă să separi trei întrebări. Există un risc real pentru copil sau pentru altcineva? Este vorba despre o limită importantă ori despre o regulă socială negociabilă? Și, poate cel mai incomod, dacă nimeni nu ne-ar privi, aș considera în continuare că reacția copilului trebuie schimbată?

Răspunsul nu va fi întotdeauna „nu”. Uneori vei interveni exact la fel, fiindcă limita este necesară. Alteori vei descoperi că te grăbeai să oprești o reacție doar pentru a scăpa de privirile celor din jur sau de senzația că nu te descurci ca părinte.

Poate că aici se află una dintre cele mai dificile sarcini ale parentingului: să poți rămâne calm în prezența unei emoții pe care copilul încă nu știe să o gestioneze. Să nu confunzi lacrimile cu lipsa de educație, refuzul cu sfidarea sau timiditatea cu un defect ce trebuie corectat imediat.

Uneori, copilul nu are nevoie ca noi să-i schimbăm reacția. Are nevoie să-l ajutăm să înțeleagă ce simte, ce poate face cu acea emoție și ce limite trebuie respectate chiar și atunci când emoția este puternică.

Iar părintele are, la rândul său, ceva de învățat: să suporte faptul că un copil poate fi trist, furios, timid sau dezamăgit fără ca acest lucru să însemne că a eșuat în educație.

Poate că întrebarea utilă nu este doar „Cum îl fac să se comporte altfel?”, ci și „Ce din comportamentul lui îmi este atât de greu să suport și de ce?”

Uneori, răspunsul va conduce la o limită mai clară. Alteori, va conduce la mai multă răbdare. Iar uneori va arăta că lucrul care are nevoie să se schimbe nu este reacția copilului, ci felul în care noi înțelegem și tolerăm emoțiile lui.

Notă clinică

Reacțiile emoționale intense fac parte din dezvoltarea copilului, însă dificultățile persistente de reglare, agresivitatea frecventă, anxietatea accentuată sau problemele care afectează semnificativ viața de familie, școala ori relațiile sociale pot necesita evaluare de specialitate. Dacă părintele observă că reacționează frecvent cu rușine, furie sau anxietate la comportamentul copilului, sprijinul psihologic poate ajuta la înțelegerea acestor reacții și la dezvoltarea unor răspunsuri parentale mai echilibrate.

Bibliografie

Brumariu, L.E., Nair, T.K., Waslin, S.M., Rodrigues, G.A., Moore, M.T. and Kerns, K.A. (2025) ‘Parental emotion socialization and internalizing problems in childhood and adolescence: A meta-analytic review’, Development and Psychopathology, online ahead of print.

Morris, A.S., Silk, J.S., Steinberg, L., Myers, S.S. and Robinson, L.R. (2007) ‘The role of the family context in the development of emotion regulation’, Social Development, 16(2), pp. 361–388.

Zimmer-Gembeck, M.J., Rudolph, J., Kerin, J. and Bohadana-Brown, G. (2022) ‘Parent emotional regulation: A meta-analytic review of its association with parenting and child adjustment’, International Journal of Behavioral Development, 46(1), pp. 63–82.