sorinnica.ro/ce-parte-din-tine-a-ramas-in-urma-in-ultimii-ani

Există o întrebare care poate părea nostalgică la prima vedere, dar care, dacă este privită cu sinceritate, spune multe despre felul în care ne-am schimbat: Ce parte din tine a rămas în urmă în ultimii ani? Nu este o întrebare despre vârstă și nici despre trecutul pe care nu îl mai putem schimba. Este o întrebare despre acele lucruri care, încet și aproape fără să observăm, au dispărut din viața noastră în timp ce încercam să facem față tuturor responsabilităților.

Viața are un mod discret de a ne transforma. Rareori se întâmplă printr-un singur eveniment spectaculos. De cele mai multe ori, schimbarea apare în ritmul zilelor obișnuite. Ne concentrăm pe serviciu, pe familie, pe copii, pe rate, pe proiecte și pe toate lucrurile care trebuie rezolvate. În acest proces, fără să ne propunem, începem să lăsăm în urmă bucăți din noi înșine.

Poate că ai fost cândva o persoană foarte curioasă. Îți plăcea să citești fără să urmărești un scop practic, să înveți lucruri noi doar din plăcerea de a descoperi sau să pui întrebări despre lume. Astăzi citești mai ales e-mailuri, notificări și liste de sarcini. Nu pentru că nu ai mai iubi cunoașterea, ci pentru că nu ai mai găsit loc pentru ea.

Poate că ai fost omul care râdea ușor. Care se oprea să privească un apus, care pleca spontan într-o excursie sau care putea petrece ore întregi discutând cu prietenii fără să se uite la ceas. Între timp, programul a devenit atât de încărcat încât spontaneitatea pare un lux, iar timpul liber este ocupat de alte responsabilități.

Există și oameni care au lăsat în urmă curajul. Nu pentru că au devenit mai slabi, ci pentru că au acumulat experiențe care i-au făcut mai precauți. După câteva dezamăgiri, eșecuri sau pierderi, începi să alegi siguranța înaintea posibilității. Renunți la unele visuri nu pentru că nu le mai dorești, ci pentru că ai ajuns să crezi că este prea târziu sau că riscul este prea mare.

Psihologia vorbește despre identitate ca despre un proces aflat într-o continuă transformare. Nu suntem aceeași persoană la douăzeci, treizeci sau cincizeci de ani și nici nu ar trebui să fim. Maturizarea presupune schimbare. Totuși, există o diferență între a evolua și a pierde contactul cu părți importante ale propriei persoane.

Uneori, ceea ce lăsăm în urmă nu sunt pasiunile, ci emoțiile. Încetăm să mai plângem pentru că ni se pare că trebuie să fim puternici. Încetăm să ne bucurăm cu adevărat pentru că suntem prea preocupați de următorul obiectiv. Încetăm să ne exprimăm vulnerabilitatea pentru că am învățat că este mai sigur să părem că ne descurcăm singuri.

Societatea în care trăim încurajează performanța, eficiența și productivitatea. Aceste valori au, fără îndoială, rolul lor. Problema apare atunci când ajungem să credem că valoarea noastră depinde exclusiv de cât producem, cât muncim sau câte responsabilități reușim să gestionăm. În acel moment, omul începe să fie definit mai degrabă prin ceea ce face decât prin ceea ce este.

De aceea, mulți oameni descoperă în concedii sau în perioadele de liniște un sentiment neașteptat de gol. După ce dispar obligațiile, rămâne întrebarea: „Cine sunt eu atunci când nu trebuie să rezolv nimic?” Nu este o întrebare ușoară. Pentru unii, răspunsul vine repede. Pentru alții, este începutul unei redescoperiri care poate dura luni sau chiar ani.

Există un exercițiu simplu care merită făcut din când în când. Gândește-te la persoana care erai în urmă cu zece sau cincisprezece ani. Nu la vârsta pe care o aveai și nici la circumstanțele de atunci, ci la calitățile care te defineau. Ce făceai cu plăcere? Ce îți stârnea curiozitatea? Ce parte din tine îi făcea pe ceilalți să spună: „Asta ești tu”?

Este posibil ca unele dintre aceste lucruri să fi dispărut complet din rutina ta. Nu pentru că nu mai contează, ci pentru că au fost împinse încet la marginea vieții de tot ceea ce părea mai urgent. Problema este că ceea ce este urgent nu este întotdeauna și important. Iar atunci când ani întregi răspundem doar urgențelor, riscăm să uităm ce ne hrănește cu adevărat.

Mulți oameni cred că redescoperirea de sine presupune schimbări radicale. Își imaginează că trebuie să își schimbe profesia, să plece într-o călătorie lungă sau să își reorganizeze complet viața. În realitate, reconectarea începe adesea cu gesturi foarte mici. Cinci minute în care scrii într-un jurnal. O plimbare fără telefon. O carte citită fără sentimentul că trebuie să fie utilă. O conversație sinceră cu un prieten. Un hobby reluat după mulți ani.

Creierul nostru are o capacitate remarcabilă de adaptare. Chiar și după perioade lungi în care anumite interese sau obiceiuri au fost abandonate, ele pot fi reactivate. Nu redevenim oamenii care eram odinioară, dar putem integra în prezent părți valoroase din identitatea noastră pe care le-am neglijat.

Uneori, partea rămasă în urmă este blândețea față de propria persoană. La începutul vieții adulte visam, experimentam și acceptam că putem greși. Cu timpul, devenim propriii noștri critici cei mai severi. Ne vorbim într-un mod pe care nu l-am folosi niciodată cu cineva drag. Ne reproșăm ceea ce nu am făcut, ignorăm ceea ce am reușit și transformăm perfecțiunea într-un standard imposibil.

Există și oameni care au lăsat în urmă speranța. După suficiente dezamăgiri, este firesc să apară protecția emoțională. Însă atunci când nu mai permitem optimismului să existe nici măcar în doze mici, riscăm să trăim într-o permanentă anticipare a eșecului. Viața devine mai sigură, dar și mai îngustă.

Poate că partea din tine care a rămas în urmă nu este una spectaculoasă. Poate este omul care știa să se odihnească fără vinovăție. Cel care putea spune „nu” fără teamă. Cel care avea răbdare să asculte, să observe, să contemple. Sau poate este copilul interior care încă se bucura de lucrurile simple și care nu transforma fiecare clipă într-o competiție.

Psihologia dezvoltării personale nu înseamnă să devenim permanent altcineva. În multe situații, ea înseamnă să recuperăm părți sănătoase din noi pe care le-am abandonat în încercarea de a ne adapta tuturor cerințelor vieții. Maturizarea autentică nu presupune să renunțăm la sensibilitate, creativitate sau bucurie, ci să le integrăm într-o viață care include și responsabilitate.

Un semn important al echilibrului psihologic este capacitatea de a rămâne conectați cu propria identitate chiar și în perioadele solicitante. Nu vom avea întotdeauna timp pentru tot ceea ce ne place, dar putem avea grijă ca lucrurile care ne definesc să nu dispară complet. Chiar și câteva momente dedicate lor pot menține vie legătura cu noi înșine.

Poate că întrebarea din titlu nu cere un răspuns imediat. Poate merită să rămână cu tine câteva zile. Pentru că este posibil ca partea din tine pe care o cauți să nu fie pierdută. Să fie doar foarte tăcută, după ani în care a făcut loc tuturor celorlalte responsabilități.

Iar dacă descoperi că ai lăsat în urmă o parte importantă din cine ești, nu privi acest lucru ca pe un eșec. Privește-l ca pe o invitație. Nu trebuie să te întorci în trecut pentru a o regăsi. Este suficient să îi faci loc în prezent, puțin câte puțin. Uneori, cele mai importante schimbări nu încep atunci când devenim altcineva. Încep atunci când avem curajul să ne reîntâlnim cu omul pe care, fără să vrem, l-am lăsat să aștepte prea mult.

Nota clinică

Sentimentul că ai pierdut contactul cu propria identitate sau că ai lăsat în urmă aspecte importante ale personalității tale poate apărea în perioade de stres prelungit, suprasolicitare, schimbări majore de viață sau adaptare continuă la cerințele celor din jur. Atunci când această stare persistă și este însoțită de senzația de gol interior, lipsa sensului, dificultăți în a simți bucurie, epuizare emoțională, anxietate sau simptome depresive, este recomandată o evaluare realizată de un psiholog clinician sau de un medic. Identificarea cauzelor și intervenția psihologică adecvată pot facilita reconectarea cu propriile valori, nevoi și resurse personale.

Bibliografie

Frankl, V.E. (2006) Man’s Search for Meaning. Boston: Beacon Press.

Hayes, S.C. (2019) A Liberated Mind: How to Pivot Toward What Matters. New York: Avery.

Neff, K.D. (2011) Self-Compassion: The Proven Power of Being Kind to Yourself. New York: William Morrow.

Rogers, C.R. (1961) On Becoming a Person: A Therapist’s View of Psychotherapy. Boston: Houghton Mifflin.

Ryan, R.M. and Deci, E.L. (2017) Self-Determination Theory: Basic Psychological Needs in Motivation, Development, and Wellness. New York: Guilford Press.

Seligman, M.E.P. (2011) Flourish: A Visionary New Understanding of Happiness and Well-being. New York: Free Press.

Siegel, D.J. (2020) The Developing Mind: How Relationships and the Brain Interact to Shape Who We Are. 3rd edn. New York: Guilford Press.