sorinnica.ro/ce-pierdem-atunci-cand-incercam-permanent-sa-devenim-o-versiune-mai-buna-a-noastra

Există ceva foarte seducător în ideea de a deveni „o versiune mai bună a ta”. Mai calm, mai disciplinat, mai sănătos, mai organizat, mai curajos, mai productiv, mai sigur pe tine. Întotdeauna mai aproape de persoana care ai vrea să fii.

La prima vedere, pare un obiectiv sănătos. Și poate fi. Problema apare atunci când dezvoltarea personală nu mai înseamnă „vreau să cresc”, ci începe să însemne „așa cum sunt acum nu este suficient”.

Diferența dintre cele două poate fi aproape imposibil de observat din exterior. În ambele cazuri citești, înveți, faci sport, îți stabilești obiective, încerci să îți schimbi obiceiurile și cauți să te înțelegi mai bine. Dar în spatele aceluiași comportament pot exista două mesaje complet diferite: „vreau să construiesc ceva nou” sau „trebuie să repar ceea ce este în neregulă cu mine”.

Poate că acesta este primul lucru pe care îl pierdem când devenim obsedați de propria îmbunătățire: capacitatea de a locui în prezent fără să îl tratăm ca pe o versiune provizorie a vieții noastre.

În psihologie există o diferență între sinele actual și sinele ideal — între cine simți că ești și cine crezi că ar trebui sau ai vrea să devii. Cercetările arată că discrepanțele dintre aceste versiuni ale sinelui sunt asociate cu mai multe emoții negative și cu indicatori mai slabi ai stării de bine.

Dar există ceva și mai interesant: dacă ținta este permanent mutată mai departe, nu mai există un moment clar în care să poți spune „am ajuns”.

Ai terminat un curs și imediat apare următorul. Ai slăbit, dar acum trebuie să fii mai disciplinat. Ai învățat să pui limite, dar acum trebuie să devii mai comunicativ. Ai devenit mai calm, dar încă nu ești suficient de rezilient. Ai realizat multe, dar începi să observi toate lucrurile pe care încă nu le-ai făcut.

Succesul devine greu de simțit atunci când criteriul succesului este o persoană imaginară care continuă să se îndepărteze.

Aici poate apărea o formă foarte modernă de nemulțumire de sine: nu te mai compari cu ceilalți, ci cu tine însuți — cu versiunea ta idealizată. Și, pentru că această comparație pare mai legitimă și mai „motivațională”, este mai greu de recunoscut drept sursă de presiune.

Perfecționismul arată bine din exterior tocmai pentru că poate semăna cu ambiția. Cercetările recente fac însă o distincție importantă între simpla orientare către standarde ridicate și perfectionistic concerns — preocuparea excesivă pentru greșeli, evaluarea negativă și sentimentul că valoarea proprie depinde de atingerea standardelor. Într-o meta-analiză din 2024, această a doua dimensiune a fost asociată moderat cu o stimă de sine mai scăzută, în timp ce simpla străduință perfecționistă a avut o asociere mult mai mică.

Cu alte cuvinte, nu este neapărat o problemă să vrei mai mult de la tine. Devine o problemă când nu mai poți fi în regulă cu tine până când nu obții acel „mai mult”.

Și atunci începem să pierdem lucruri care nu apar în listele clasice de dezvoltare personală.

Pierdem plăcerea de a face ceva doar pentru că ne place, dacă orice activitate trebuie să producă un rezultat. Pierdem odihna, pentru că și ea trebuie „optimizată”. Pierdem spontaneitatea, pentru că fiecare zi trebuie să aibă un scop. Uneori pierdem chiar și relația cu propriul corp, care începe să fie tratat ca un proiect permanent de îmbunătățit.

Dar poate cea mai importantă pierdere este alta: îți devine tot mai greu să te întâlnești cu tine fără să vii însoțit de o listă de lucruri care trebuie reparate.

De aceea, acceptarea de sine este uneori confundată cu stagnarea. Ca și cum, dacă te accepți așa cum ești, vei înceta să mai evoluezi. Cercetările asupra autocompasiunii sugerează tocmai contrariul: a te trata cu mai multă înțelegere după un eșec nu reduce neapărat motivația de schimbare; unele experimente au arătat chiar creșterea motivației pentru îmbunătățire după adoptarea unei perspective autocompasionate.

Poate că nu avem nevoie de mai multă presiune pentru a deveni mai buni. Poate avem nevoie de suficientă siguranță încât să putem privi sincer ceea ce vrem să schimbăm fără să concluzionăm că noi, ca persoane, suntem problema.

Asta schimbă și felul în care ne stabilim obiectivele. „Trebuie să devin mai disciplinat” sună ca o judecată despre identitate. „Vreau să construiesc un obicei care mă ajută” sună ca o alegere. Prima propoziție te evaluează. A doua te antrenează.

Și poate că există un test simplu pentru a afla din ce loc vine dorința ta de schimbare: dacă ai ști că nimeni nu te va admira pentru rezultatul obținut, ai mai vrea să faci acel lucru?

Dacă răspunsul este da, probabil există ceva autentic acolo. Dacă răspunsul este nu, poate că nu urmăreai doar dezvoltarea, ci și dovada că ești suficient.

Nu toate lucrurile care trebuie schimbate trebuie schimbate acum. Nu toate limitele tale sunt defecte. Nu fiecare disconfort este un semn că ai nevoie de o versiune nouă a ta.

Uneori, dezvoltarea personală înseamnă să devii mai mult. Alteori înseamnă să încetezi să mai ceri voie unei versiuni imaginare a ta pentru a te bucura de persoana care ești deja.

Poate că întrebarea nu mai este „Cum devin o versiune mai bună a mea?”, ci „Ce parte din mine încerc permanent să depășesc și ce parte din mine nu am învățat încă să accept?”

Pentru că există un moment în care creșterea încetează să mai însemne „mai mult” și începe să însemne mai aproape de cine ești cu adevărat.

Notă clinică

Dacă nevoia de a te îmbunătăți este însoțită de autocritică persistentă, sentimentul că nu ești niciodată suficient, comparație constantă, anxietate, epuizare sau dificultatea de a te bucura de rezultatele obținute, poate fi utilă o discuție cu un psiholog sau psihoterapeut. Cercetările asupra perfecționismului și autocompasiunii sugerează că modul în care ne raportăm la propriile standarde poate fi important pentru sănătatea psihologică, nu doar standardele în sine.

Bibliografie

Breines, J.G. and Chen, S. (2012) ‘Self-compassion increases self-improvement motivation’, Personality and Social Psychology Bulletin, 38(9), pp. 1133–1143.

Mason, T.J., Smith, K.E., Engwall, A. et al. (2019) ‘Self-discrepancy theory as a transdiagnostic framework: A meta-analysis of self-discrepancy and psychopathology’, Psychological Bulletin, 145(4), pp. 372–389.

Neff, K.D. (2023) ‘Self-Compassion: Theory, Method, Research, and Intervention’, Annual Review of Psychology, 74, pp. 193–218.

Wang, J., Drossaert, C.H.C., Knevel, M. et al. (2025) ‘The Mechanisms Underlying the Relationship Between Self-Compassion and Psychological Outcomes in Adult Populations: A Systematic Review’, Stress and Health, 41(4), e70090.

Khossousi, V., Greene, D., Shafran, R. et al. (2024) ‘The relationship between perfectionism and self-esteem in adults: A systematic review and meta-analysis’, Behavioural and Cognitive Psychotherapy, 52(6), pp. 646–665.