sorinnica.ro/daca-ai-putea-sa-i-scoti-copilului-o-singura-grija-din-viata

Dacă ai putea lua din viața copilului tău o singură grijă, pe care ai alege-o? Frica de a nu fi acceptat? Teama că nu este suficient de bun? Grija că va greși? Că va fi exclus? Că nu va reuși? Că se va întâmpla ceva rău?

Răspunsul pare simplu până când ne punem o întrebare mai dificilă: alegem grija lui sau alegem ceea ce ne este nouă cel mai greu să vedem la el?

Poate că aceasta este una dintre cele mai subtile diferențe dintre grija pentru copil și anxietatea părintească. Nu orice îngrijorare a unui părinte este excesivă și nu orice încercare de a proteja este problematică. Dar uneori, ceea ce ne dorim cel mai mult nu este ca micuțul nostru să nu sufere, ci să nu fim nevoiți să îl privim suferind.

Este o diferență uriașă.

Când copilul spune „mi-e teamă”, instinctul este adesea să reparăm imediat. Îi spunem că nu are de ce să se teamă, îi explicăm de ce lucrurile vor fi bine, rezolvăm situația în locul lui sau încercăm să eliminăm cât mai repede lucrul care îi provoacă disconfort.

Facem asta pentru că îl iubim. Dar există momente în care copilul nu are nevoie ca frica să dispară. Are nevoie să descopere că poate fi speriat și totuși poate merge mai departe.

Cercetările asupra anxietății copilului sugerează că anumite credințe parentale despre anxietate — mai ales ideea că anxietatea este periculoasă, intolerabilă sau că situațiile care o provoacă trebuie evitate — sunt asociate cu niveluri mai ridicate de anxietate la copii. În același timp, dovezile despre simpla îngrijorare a părinților pentru amenințările care i-ar putea afecta copilul sunt mai puțin clare.

Asta ne obligă să fim puțin mai atenți la ceea ce facem cu frica copilului.

Poate că un copil spune: „Mi-e frică să intru singur în clasă.” Iar părintele răspunde: „Atunci te conduc până la ușă.” Uneori este exact sprijinul de care copilul are nevoie. Dar dacă acest lucru se repetă la nesfârșit, întrebarea se schimbă: îl ajut să treacă prin frică sau construiesc o viață în jurul ei?

În psihologie există conceptul de parental accommodation: părintele își modifică propriul comportament pentru a reduce distresul copilului. Pe termen scurt, această adaptare poate liniști copilul, dar în cazul anxietății, nivelurile ridicate de acomodare pot ajunge să interfereze cu funcționarea familiei și să mențină cercul evitării.

De aceea, uneori cea mai iubitoare reacție nu este „hai să facem să nu îți mai fie teamă”, ci „știu că îți este teamă și rămân lângă tine în timp ce încerci”.

Această diferență contează și pentru că părintele nu transmite copilului doar răspunsuri. Îi transmite și o interpretare a lumii. Dacă fiecare eșec este o catastrofă, copilul poate învăța că trebuie evitat. Dacă fiecare situație necunoscută este periculoasă, lumea poate părea mai mică decât este.

O revizuire sistematică recentă arată că informațiile verbale prin care părinții transmit amenințări pot contribui la dobândirea unor reacții de frică la copii, deși rezultatele trebuie interpretate în contextul limitelor cercetării.

Dar poate că există ceva și mai greu de observat: uneori încercăm să scoatem din viața copilului o grijă care ne aparține nouă.

Ne este teamă să nu fie respins pentru că noi știm cât de tare doare respingerea. Ne temem de eșec pentru că am învățat să îl asociem cu rușinea. Ne sperie alegerea lui greșită pentru că nu suportăm ideea că nu îi putem controla consecințele.

Și atunci copilul poate ajunge să primească un mesaj pe care nu l-am intenționat niciodată: „Trebuie să ai grijă să nu greșești, pentru că eu nu voi suporta să te văd greșind.”

Poate că, înainte să încercăm să eliminăm o grijă din viața lui, ar merita să ne întrebăm: „Dacă el ar putea duce această grijă fără ca eu să intervin imediat, ce aș simți eu?”

Poate am simți neputință. Poate teamă. Poate vinovăție. Poate nevoia de a face ceva.

Și uneori exact acel „trebuie să fac ceva” este momentul în care merită să facem puțin mai puțin.

Nu pentru că răspunsul este să lăsăm copilul singur cu problemele lui. Dimpotrivă. Părinții pot avea un rol important în prevenirea și reducerea anxietății copilului, iar intervențiile care îi implică pe părinți au arătat rezultate promițătoare în reducerea simptomelor anxioase ale copiilor.

Dar sprijinul nu înseamnă întotdeauna să îndepărtezi obstacolul. Uneori înseamnă să fii persoana care spune: „Hai. Îți este teamă. Și totuși, putem încerca.”

Poate că aceasta este una dintre cele mai importante forme de siguranță pe care le poate primi un copil: nu promisiunea că nimic rău nu i se va întâmpla, ci certitudinea că, atunci când ceva greu se va întâmpla, nu va fi singur și va putea învăța să-i facă față.

Așa că, dacă ai putea să-i scoți copilului tău o singură grijă din viață, poate că merită să te întrebi încă ceva: „Ce grijă aș vrea să dispară din viața lui pentru că îi face lui rău și ce grijă aș vrea să dispară pentru că îmi este mie prea greu să o văd?”

Uneori, răspunsul la această întrebare nu schimbă doar felul în care privim copilul. Schimbă felul în care ne privim pe noi înșine ca părinți.

Notă clinică

Dacă îngrijorările copilului devin persistente, intensitatea lor este greu de gestionat sau apar evitare, probleme de somn, dificultăți școlare, retragere socială ori manifestări fizice repetate, este indicată o evaluare de specialitate. Și pentru părinte poate fi utilă explorarea propriei anxietăți și a tendinței de a elimina rapid orice disconfort al copilului, mai ales atunci când aceste reacții limitează treptat autonomia și experiențele normale de dezvoltare.

Bibliografie

Aaron, E.M., Caley, E. and Kiel, E.J. (2024) ‘Parenting as a Moderator of the Relation Between Child Inhibited Temperament and Anxiety in Western Contexts: A Systematic Review’, Clinical Child and Family Psychology Review, 27, pp. 807–831.

Fox, J.K. and Fleming, L.E. (2025) ‘Parental cognitions and child anxiety: A systematic review’, Journal of Anxiety Disorders, 112, 103021.

Ginsburg, G.S. et al. (2022) ‘The impact of parent-only interventions on child anxiety: A systematic review and meta-analysis’, Journal of Affective Disorders, 299, pp. 108–117.

Treadwell, K.R.H. (2024) ‘Family Factors in the Development and Management of Anxiety Disorders’, Psychiatric Clinics of North America, 47(4), pp. 787–800.

Whittaker, E., Chessell, C., Vesey, T. and Creswell, C. (2025) ‘Parent-led Interventions for Anxiety Problems in Children and Young People in the Real World: A Mixed Methods Systematic Review’, Psychiatric Clinics of North America, 48(4), pp. 645–664.