sorinnica.ro/raspuns-freeze-stres-trauma

În literatura contemporană de psihotraumatologie, răspunsurile organismului la stres sunt conceptualizate nu doar în termeni de „luptă sau fugi” (fight or flight), ci și prin includerea unei a treia reacții fundamentale: răspunsul de tip „freeze” (îngheț). Deși mai puțin discutat în spațiul psihoeducațional, acest mecanism are o relevanță clinică majoră, în special în contextul traumei și al stresului cronic.

Din perspectivă evolutivă, răspunsul de tip freeze reprezintă o strategie de supraviețuire. Atunci când nici lupta, nici fuga nu sunt percepute ca fiind posibile sau eficiente, organismul poate intra într-o stare de imobilizare defensivă, caracterizată prin reducerea mișcării, a reactivității comportamentale și, uneori, a expresivității emoționale (Fanselow, 1994).

Această reacție este mediată de circuite neurobiologice distincte. În condiții de amenințare intensă, activarea amigdalei declanșează răspunsuri rapide ale sistemului nervos autonom. Dacă activarea simpatică (fight/flight) nu duce la o rezoluție percepută a pericolului, organismul poate trece într-o stare dominată de ramura dorsală a nervului vag, asociată cu imobilizarea și conservarea energiei (Porges, 2011).

Această stare nu trebuie confundată cu relaxarea. Deși poate exista o reducere a mișcării, experiența subiectivă este adesea una de blocaj, amorțeală sau detașare, uneori însoțită de senzația de „nu pot reacționa” sau „nu pot face nimic”.

În context traumatic, răspunsul de tip freeze poate deveni un tipar persistent. Experiențele în care individul s-a simțit copleșit și lipsit de control pot condiționa sistemul nervos să reacționeze similar în situații ulterioare percepute ca amenințătoare, chiar dacă pericolul real este absent sau redus.

Un aspect esențial este faptul că acest răspuns este adesea interpretat greșit atât de persoană, cât și de cei din jur. De exemplu, imobilizarea poate fi percepută ca lipsă de voință, pasivitate sau evitarea responsabilității. Din perspectivă clinică, însă, aceasta reflectă o reacție automată, non-voluntară, a sistemului nervos.

În plus, răspunsul de tip freeze este frecvent asociat cu fenomene de disociere. Acestea pot include senzații de detașare față de propriul corp (depersonalizare) sau față de mediu (derealizare), reprezentând mecanisme de protecție psihologică în fața unei experiențe percepute ca fiind copleșitoare (van der Kolk, 2014).

Din punct de vedere cognitiv, starea de freeze poate afecta capacitatea de luare a deciziilor și procesarea informațiilor. Cortexul prefrontal, implicat în planificare și control executiv, își reduce activitatea în condiții de stres intens, ceea ce explică dificultatea de a acționa coerent în astfel de momente (Arnsten, 2009).

Un alt aspect relevant este impactul asupra imaginii de sine. Persoanele care experimentează frecvent acest tip de răspuns pot dezvolta convingeri negative, precum „sunt slab”, „nu pot face față” sau „nu reacționez când ar trebui”. Aceste interpretări contribuie la menținerea unui ciclu de anxietate și autoevaluare negativă.

Din perspectivă clinică, este esențială reconceptualizarea răspunsului de tip freeze ca fiind o strategie adaptativă, nu un eșec personal. Această schimbare de perspectivă poate reduce semnificativ componenta de rușine asociată cu aceste experiențe.

În ceea ce privește intervenția, abordările eficiente vizează în primul rând reglarea sistemului nervos, nu doar restructurarea cognitivă. Intervențiile orientate spre corp au demonstrat eficiență în lucrul cu aceste tipare.

Tehnicile de grounding sunt frecvent utilizate pentru a facilita reconectarea cu mediul prezent. Acestea implică orientarea atenției către stimuli externi (de exemplu, identificarea obiectelor din jur, senzațiile tactile sau sunetele ambientale), contribuind la ieșirea din starea de imobilizare.

De asemenea, mișcarea corporală graduală poate ajuta la „deblocarea” răspunsului de freeze. Chiar și gesturi mici, precum mișcarea mâinilor sau schimbarea poziției corpului, pot semnala sistemului nervos că acțiunea este posibilă.

Respirația conștientă reprezintă un alt instrument important. Tehnicile care prelungesc expirul activează sistemul parasimpatic ventral, asociat cu starea de siguranță și reglare (Porges, 2011).

În plan terapeutic, intervențiile precum Somatic Experiencing sau terapiile bazate pe reglarea sistemului nervos autonom pun accent pe procesarea treptată a răspunsurilor incomplete de supraviețuire, facilitând integrarea experiențelor traumatice (Levine, 2010).

Un obiectiv central este creșterea capacității individului de a recunoaște semnalele timpurii ale activării și de a interveni înainte de instalarea completă a răspunsului de freeze.

În concluzie, răspunsul de tip „îngheț” reprezintă o componentă fundamentală a modului în care organismul răspunde la stres și amenințare. Deși poate fi perceput ca disfuncțional în contexte cotidiene, el reflectă o adaptare profundă a sistemului nervos. Înțelegerea acestui mecanism permite nu doar reducerea stigmatizării personale, ci și dezvoltarea unor intervenții terapeutice mai eficiente, orientate către integrarea minte–corp.

Notă clinică pentru finalul articolului

Acest material are scop informativ și educativ și nu înlocuiește evaluarea psihologică de specialitate. În cazul simptomelor persistente asociate stresului sau traumei, este recomandată consultarea unui specialist.

Bibliografie

Arnsten, A.F.T. (2009) ‘Stress signalling pathways that impair prefrontal cortex structure and function’, Nature Reviews Neuroscience, 10(6), pp. 410–422.

Fanselow, M.S. (1994) ‘Neural organization of the defensive behavior system’, Psychonomic Bulletin & Review, 1(4), pp. 429–438.

Levine, P.A. (2010) In an Unspoken Voice: How the Body Releases Trauma. Berkeley: North Atlantic Books.

Porges, S.W. (2011) The Polyvagal Theory. New York: Norton.

van der Kolk, B.A. (2014) The Body Keeps the Score. New York: Viking.