sorinnica.ro/de-ce-te-intorci-in-relatii-care-te-ranesc

Există oameni care spun, cu o formă de luciditate dureroasă: „Știu că nu este bine pentru mine, dar tot acolo ajung.” Această revenire repetată în relații care rănesc nu este, de cele mai multe ori, o problemă de voință sau de „slăbiciune”, ci expresia unor mecanisme psihologice profunde, construite în timp.

La suprafață, omul vede doar rezultatul: relații instabile, parteneri indisponibili emoțional, conflicte repetate sau senzația constantă de nesiguranță. În profunzime însă, aceste alegeri sunt influențate de modul în care s-a format atașamentul și de experiențele relaționale timpurii.

Din perspectiva teoriei atașamentului, fiecare persoană dezvoltă, încă din copilărie, un model intern despre sine și despre ceilalți: dacă este demnă de iubire, dacă ceilalți sunt disponibili, dacă apropierea este sigură sau riscantă (Bowlby, 1988). Aceste modele nu rămân doar idei abstracte, ci devin tipare relaționale automate.

Astfel, o persoană care a învățat că iubirea vine împreună cu instabilitatea, respingerea sau imprevizibilitatea poate ajunge, la nivel inconștient, să caute exact aceste dinamici. Nu pentru că le dorește conștient, ci pentru că acestea sunt familiare.

Familiarul, chiar dacă este dureros, este adesea perceput de sistemul nervos ca fiind „sigur”.

Acesta este unul dintre paradoxurile centrale ale traumei relaționale: omul nu caută neapărat ceea ce este sănătos, ci ceea ce îi este cunoscut.

În acest context, relațiile care nu reproduc tiparele vechi pot fi percepute ca „străine” sau chiar inconfortabile. Stabilitatea, predictibilitatea și disponibilitatea emoțională pot genera neliniște, tocmai pentru că nu se potrivesc cu experiențele anterioare.

Un alt mecanism important este legat de ceea ce în literatura de specialitate este numit „repetition compulsion” – tendința de a repeta, în contexte diferite, experiențe emoționale nerezolvate, în încercarea inconștientă de a le înțelege sau repara (Freud, 1920/1955).

Astfel, omul nu revine doar la o persoană, ci la o dinamică: dorința de a fi văzut, validat, ales sau iubit de cineva care, simbolic, seamănă cu o figură importantă din trecut.

Această dinamică este adesea însoțită de o activare intensă a sistemului nervos. Relațiile instabile pot genera alternanțe între apropiere și distanță, între speranță și respingere, ceea ce menține o stare de hiperactivare emoțională. Această intensitate este uneori confundată cu „iubirea profundă”.

În realitate, este vorba despre o combinație între atașament anxios și activare traumatică (Johnson, 2008).

Din punct de vedere neurobiologic, aceste cicluri pot deveni întărite prin mecanisme de recompensă intermitentă. Atunci când afecțiunea este oferită imprevizibil, creierul devine mai motivat să o caute, similar cu mecanismele implicate în dependențe (Schore, 2003).

De aceea, desprinderea nu este doar o decizie rațională, ci un proces complex, care implică atât nivelul cognitiv, cât și cel emoțional și corporal.

Un pas esențial este conștientizarea tiparului. Nu doar la nivel intelectual, ci la nivel experiențial: „Ce simt în aceste relații?”, „Ce parte din mine este activată?”, „Ce încerc să obțin și nu reușesc?”

Această clarificare mută focusul de la celălalt la propria experiență internă.

Un al doilea pas este diferențierea între intensitate și siguranță. O relație sănătoasă nu este definită prin fluctuații emoționale extreme, ci prin stabilitate, predictibilitate și capacitatea de reglare reciprocă.

Pentru multe persoane, acest tip de relație trebuie învățat, nu vine natural.

Un al treilea element este dezvoltarea unei relații mai sigure cu sine. Atunci când nevoile emoționale sunt recunoscute și validate intern, dependența de validarea externă scade. Omul nu mai caută cu aceeași intensitate confirmarea din partea unor persoane indisponibile.

Psihoterapia are un rol central în acest proces, deoarece oferă un spațiu relațional corectiv, în care pot fi experimentate siguranța, consistența și validarea. Aceste experiențe contribuie la restructurarea modelelor interne de atașament (Siegel, 2012).

Este important de subliniat că schimbarea acestor tipare nu este rapidă. Ele s-au format în timp și implică niveluri profunde ale funcționării psihice. Cu toate acestea, ele nu sunt fixe.

Omul poate învăța, treptat, să recunoască semnalele relațiilor nesigure, să tolereze disconfortul relațiilor sănătoase la început și să construiască alegeri diferite.

În esență, nu este vorba despre „de ce mă întorc?”, ci despre „ce parte din mine caută ceva ce nu a primit și cum pot să ofer acel lucru într-un mod mai sănătos?”

Această schimbare de perspectivă nu elimină imediat suferința, dar deschide un spațiu real pentru transformare.

Notă clinică pentru finalul articolului

Acest articol are caracter informativ și educativ. El nu înlocuiește evaluarea psihologică sau intervenția terapeutică. Dacă vă regăsiți în tipare relaționale repetitive care generează suferință semnificativă, este recomandată consultarea unui specialist în sănătate mintală.

Bibliografie

Bowlby, J. (1988) A Secure Base: Parent-Child Attachment and Healthy Human Development. New York: Basic Books.

Freud, S. (1955) Beyond the Pleasure Principle. London: Hogarth Press. (Original work published 1920).

Johnson, S.M. (2008) Hold Me Tight: Seven Conversations for a Lifetime of Love. New York: Little, Brown.

Schore, A.N. (2003) Affect Regulation and the Repair of the Self. New York: Norton.

Siegel, D.J. (2012) The Developing Mind. 2nd edn. New York: Guilford Press.