sorinnica.ro/de-ce-uneori-cea-mai-importanta-nevoie-din-cuplu-nu-este-spusa-cu-voce-tare

Uneori, într-o relație, cel mai important lucru nu este ceea ce îți dorești de la partener, ci ceea ce ai nevoie să simți înainte de a-i putea spune ce îți dorești.

Poate vrei să îi mărturisești că ceva nu te mai mulțumește. Că ai îndoieli. Că te-ai schimbat. Că te simți singur, deși sunteți împreună. Sau că există un adevăr despre tine pe care încă nu ai avut curajul să îl rostești.

Dar te oprești. Îți spui că nu este momentul, că nu merită să deschizi subiectul, că poate lucrurile se vor rezolva de la sine. Uneori, nici măcar nu îți dai seama cât de mult te-ai obișnuit să filtrezi ceea ce simți înainte de a ajunge la persoana de lângă tine.

Poate că nevoia pe care nu o spunem cu voce tare este aceea de a ști că putem fi sinceri fără să riscăm să pierdem siguranța relației.

Nu este vorba despre garanția că partenerul va fi mereu de acord cu noi. Nici despre obligația lui de a accepta orice comportament. Este vorba despre ceva mai subtil: să putem aduce în relație o emoție dificilă, o nemulțumire sau o perspectivă diferită fără să fim umiliți, amenințați cu despărțirea ori pedepsiți pentru că am îndrăznit să vorbim.

De aceea, uneori, tăcerea nu apare din lipsa lucrurilor de spus. Apare din anticiparea consecințelor.

Poate ai învățat că anumite conversații se termină printr-o ceartă care durează zile întregi. Poate că, atunci când ai încercat să explici ceva dureros, partenerul s-a apărat atât de repede, încât ai ajuns să îți petreci restul discuției demonstrând că nu ai vrut să îl acuzi. Sau poate că o confesiune făcută într-un moment de apropiere a revenit, mai târziu, ca argument împotriva ta.

După astfel de experiențe, omul nu mai decide doar dacă vrea să vorbească. Începe să calculeze cât îl va costa sinceritatea.

Cercetările asupra siguranței în relațiile apropiate arată că oamenii urmăresc constant semnale despre cât de sigur este să depindă de partener: felul în care acesta răspunde, își exprimă afecțiunea, arată apreciere și reacționează la vulnerabilitate. Când aceste semnale sugerează acceptare și grijă, apropierea devine mai ușor de ales; când sugerează respingere sau risc, oamenii pot deveni mai preocupați să se protejeze. (Murray and Pascuzzi, 2024).

Așa se poate forma un cerc greu de observat. Unul dintre parteneri tace pentru a evita conflictul. Celălalt vede tăcerea, dar nu înțelege ce se află în spatele ei și poate deveni frustrat sau distant. Primul interpretează reacția drept confirmarea că este mai sigur să nu vorbească, iar distanța crește.

Din exterior, cuplul poate părea liniștit. Nu există certuri importante, reproșuri evidente sau discuții tensionate. Dar uneori această liniște este obținută prin faptul că unul sau ambii parteneri au început să păstreze pentru sine tocmai lucrurile care ar putea schimba relația în bine.

Absența conflictului nu este întotdeauna dovada apropierii. Uneori, este dovada că anumite subiecte au devenit prea riscante pentru a fi abordate.

Totuși, nu fiecare gând trebuie spus imediat și nici orice emoție trebuie transformată într-o conversație. Avem nevoie de timp pentru a ne înțelege propriile reacții, pentru a găsi cuvintele potrivite și pentru a distinge între un impuls trecător și o problemă importantă. Diferența este între a amâna o discuție pentru a o putea purta mai bine și a o evita la nesfârșit de teamă că adevărul va produce o ruptură.

În psihologia relațiilor, receptivitatea partenerului se referă la măsura în care o persoană simte că este înțeleasă, validată și tratată cu grijă. Cercetările lui Ruan și colaboratorii (2020) au arătat că percepția receptivității partenerului este asociată cu exprimarea emoțiilor și că, în condițiile experimentului lor, creșterea percepției că partenerul va răspunde receptiv a condus la o exprimare mai mare a anxietății. Cu alte cuvinte, felul în care anticipăm răspunsul celuilalt poate influența cât suntem dispuși să dezvăluim.

Aici apare o responsabilitate comună. Cel care are o nevoie trebuie să găsească, pe cât posibil, o modalitate de a o exprima. Cel care ascultă are, la rândul său, responsabilitatea de a nu transforma fiecare dezvăluire într-un proces în care trebuie stabilit cine este vinovat.

Cercetările asupra interacțiunilor de cuplu din perspectiva atașamentului subliniază importanța ambelor componente: nevoile trebuie comunicate suficient de clar, iar partenerul trebuie să poată răspunde într-un mod adecvat. Un studiu exploratoriu realizat pe 63 de cupluri a oferit rezultate preliminare în sprijinul intervențiilor care urmăresc îmbunătățirea acestui proces de semnalizare și răspuns.

Poate că de aceea, înainte de o conversație dificilă, merită să ne întrebăm nu doar „Cum îi spun ce mă deranjează?”, ci și „Ce mă face să cred că nu pot spune acest lucru?”.

Dacă răspunsul este teama de a-l răni, poate ai nevoie de o formulare mai atentă. Dacă te temi că nu vei fi înțeles, poate ai nevoie să explici ce înseamnă experiența pentru tine. Dar dacă te temi că vei fi umilit, amenințat, controlat sau că informația va fi folosită ulterior împotriva ta, problema nu mai ține doar de abilitățile de comunicare. Merită privite cu seriozitate siguranța relației și felul în care sunt gestionate dezacordurile.

Într-o relație sănătoasă, sinceritatea nu înseamnă absența disconfortului. Unele adevăruri dor, unele dezamăgesc, iar unele obligă cuplul să schimbe lucruri importante. Ceea ce contează este dacă ambii parteneri pot rămâne în dialog fără să transforme diferența dintre ei într-o amenințare la adresa demnității sau a siguranței celuilalt.

Poate că una dintre cele mai importante nevoi din cuplu nu sună deloc spectaculos. Nu este neapărat nevoia de mai multă atenție, de mai multe declarații sau de mai mult timp împreună.

Poate este nevoia de a putea spune: „Nu sunt bine cu ceva” fără să simți că, prin această propoziție, pui în pericol tot ceea ce ați construit.

Iar apropierea adevărată începe uneori nu atunci când doi oameni nu mai au secrete, ci atunci când nu mai simt că trebuie să ascundă lucrurile importante pentru a păstra relația intactă.

Notă clinică

Dacă într-o relație există autocenzură constantă, teamă de reacțiile partenerului, amenințări, umilire sau folosirea repetată a vulnerabilităților ca instrument de control, este important ca situația să fie evaluată cu seriozitate. Un psiholog sau psihoterapeut poate ajuta la clarificarea dinamicii relaționale și a opțiunilor disponibile; dacă există violență sau pericol, prioritatea este siguranța persoanei afectate.

Bibliografie

Arican-Dinc, B. and Gable, S.L. (2023) ‘Responsiveness in romantic partners’ interactions’, Current Opinion in Psychology, 53, 101652.

Murray, S.L. and Pascuzzi, G.S. (2024) ‘Pursuing Safety in Social Connection: A Flexibly Fluid Perspective on Risk Regulation in Relationships’, Annual Review of Psychology, 75, pp. 379–404.

Ruan, Y., Reis, H.T., Clark, M.S., Hirsch, J.L. and Bink, B.D. (2020) ‘Can I tell you how I feel? Perceived partner responsiveness encourages emotional expression’, Emotion, 20(3), pp. 329–342.

Seedall, R.B. and Wampler, K.S. (2024) ‘An attachment perspective on couple interaction: Helping couples signal needs clearly and respond appropriately’, Journal of Marital and Family Therapy, 50(2), pp. 267–289.