sorinnica.ro/de-ce-uneori-copiii-nu-au-nevoie-de-mai-mult-timp-cu-parintii-ci-de-mai-putina-graba

Îți duci copilul la școală, îl iei de la activități, îi pregătești masa, îl ajuți la teme și încerci să afli cum i-a fost ziua. Poate petreceți împreună câteva ore bune, dar, dacă te-ai opri să te gândești, ai observa că o mare parte din ele sunt însoțite de aceeași propoziție: „Hai, repede, că trebuie să plecăm!”.

Grăbește-te să te îmbraci. Termină de mâncat. Povestește-mi în mașină. Lasă jucăria, trebuie să plecăm. Mai repede cu tema, că se face târziu.

Nu este neapărat lipsă de iubire și nici dezinteres. De multe ori, părintele chiar încearcă să facă tot ce trebuie pentru familie. Dar apare o întrebare importantă: ce trăiește copilul în timpul pe care îl petrece cu noi atunci când noi suntem permanent cu gândul la următorul lucru?

Uneori, suntem acolo cu trupul, dar atenția noastră a plecat deja. Îl ascultăm povestind despre un coleg, în timp ce ne gândim la cină. Ne jucăm cu el, dar verificăm cât mai avem până la următoarea obligație. Îi răspundem la o întrebare, însă ne dorim să ajungă cât mai repede la concluzie.

Pentru adult, toate acestea pot părea forme normale de organizare. Pentru copil, însă, ele pot transforma timpul împreună într-o succesiune de momente care trebuie terminate.

Copilul nu are nevoie ca fiecare clipă petrecută cu părintele să fie specială. Are nevoie și de momente în care nu simte că trebuie să se grăbească pentru a rămâne în compania lui.

Există o diferență între a face lucruri împreună și a fi disponibil în timp ce le facem. Poți să stai o oră cu copilul și să fii permanent preocupat de ceea ce urmează. Sau poți să ai zece minute în care îl asculți fără să cauți imediat o soluție, fără să întrerupi povestea și fără să transformi conversația într-o altă sarcină.

Nu înseamnă că zece minute înlocuiesc întotdeauna timpul de care copilul are nevoie. Înseamnă că durata nu este singurul element care contează.

O revizuire sistematică publicată în 2025 a propus un model al receptivității parentale care include mai multe dimensiuni ale răspunsului adultului: sensibilitatea față de semnalele copilului, adecvarea reacției și momentul în care aceasta apare. Ideea este importantă tocmai fiindcă apropierea nu se reduce la prezența fizică, ci implică și felul în care răspundem la ceea ce copilul încearcă să ne transmită.

Uneori, graba ne face să ratăm tocmai aceste semnale. Copilul spune ceva aparent nesemnificativ, iar noi îi răspundem din mers. Se oprește dintr-o activitate, iar noi îl îndemnăm imediat să continue. Pune aceeași întrebare pentru a treia oară și ne pierdem răbdarea, deși poate încă încearcă să înțeleagă răspunsul.

Nu orice întrerupere produce o problemă și nu este realist să ne imaginăm o familie în care nimeni nu se grăbește niciodată. Dificultatea apare atunci când graba devine atmosfera obișnuită a relației, iar aproape fiecare activitate este trăită ca o cursă către următoarea.

Cercetările despre parentingul conștient pun accentul pe ascultarea atentă, observarea propriilor reacții și capacitatea adultului de a răspunde mai puțin automat. O revizuire amplă a 301 de articole despre atenția conștientă în parenting și capacitatea reflexivă parentală a identificat asocieri cu comportamente parentale pozitive și cu o mai bună înțelegere a nevoilor copilului, deși studiile diferă prin metode și prin populațiile investigate.

În viața de familie, schimbarea poate începe cu un gest foarte simplu: să nu mai tratezi fiecare pauză a copilului ca pe o întârziere. Uneori, el are nevoie de câteva secunde în plus pentru a-și lega șireturile, pentru a găsi cuvintele potrivite sau pentru a-ți spune ce s-a întâmplat. Nu toate aceste momente cer o intervenție. Unele cer doar să nu le întrerupem.

Poți începe prin a observa când apare cel mai des graba. Dimineața, când trebuie să plecați? La masă? În timpul temelor? Seara, când ești deja obosit? Nu pentru a te judeca, ci pentru a identifica momentele în care ritmul vieții de adult ajunge să dicteze fiecare mișcare a copilului.

Apoi, alege un singur moment pe zi în care să schimbi ceva. Lasă-l să termine povestea înainte să pui următoarea întrebare. Stai câteva minute lângă el fără să transformi timpul într-o activitate educativă. Când îți cere ajutorul, oprește-te pentru o clipă și află dacă vrea să rezolvați problema sau doar să-i fii aproape.

Și mai este ceva: nu transforma încetinirea într-o nouă obligație pentru care trebuie să fii un părinte perfect. Vor exista dimineți aglomerate, drumuri întârziate și seri în care răbdarea ta va fi limitată. Relația nu depinde de absența totală a grabei, ci și de capacitatea de a reveni unul către celălalt după momentele tensionate.

Un studiu calitativ din 2024, realizat prin interviuri cu părinți epuizați, a evidențiat dificultățile pe care oboseala le poate crea în interacțiunile cu propriii copii, inclusiv pierderea controlului și apariția vinovăției. Rezultatele nu pot fi generalizate la toți părinții, dar ne amintesc că disponibilitatea emoțională este influențată și de resursele reale ale adultului.

De aceea, uneori, pentru a fi mai puțin grăbiți cu copiii, avem nevoie și să ne organizăm viața astfel încât să nu funcționăm permanent la limită. Să cerem ajutor, să renunțăm la unele obligații care pot aștepta sau să acceptăm că nu toate lucrurile trebuie făcute imediat. Nu putem cere prezență de la noi înșine atunci când nu ne mai rămâne niciun spațiu pentru ea.

Poate că merită să ne punem o întrebare simplă la sfârșitul zilei: cât timp am petrecut cu copilul meu și cât din acel timp i-am oferit fără să-l împing, prin cuvinte sau gesturi, spre următorul lucru?

Nu este nevoie să încetinim întreaga lume pentru a ne apropia de copil. Uneori este suficient să nu mai grăbim fiecare moment în care suntem deja împreună.

Pentru că, dincolo de toate activitățile pe care le facem pentru copii, rămâne și felul în care se simt în preajma noastră. Iar uneori, unul dintre cele mai frumoase mesaje pe care le putem transmite este simplu: „Nu trebuie să termini repede. Sunt aici.”

Notă clinică

Graba ocazională este firească și nu indică, în sine, o problemă în relația părinte–copil. Dacă însă stresul și epuizarea sunt persistente, iritabilitatea devine greu de controlat, iar interacțiunile cu copilul sunt dominate de presiune și conflicte, poate fi utilă explorarea situației împreună cu un psiholog sau psihoterapeut. Sprijinul pentru părinte este important atât pentru starea sa de bine, cât și pentru calitatea relației cu copilul.

Bibliografie

Campi, E., Nye, E. and Baranek, G.T. et al. (2025) ‘Defining Parent Responsiveness: A Systematic Review-Based Theoretical Model’, Infant and Child Development, 34(1), e2565.

Dubois, A.-C., Roberti-Lintermans, M., Mallien, Z., François, A., Lahaye, M., De Mol, J. and Aujoulat, I. (2024) ‘How do exhausted parents experience their interactions with their children? A qualitative and participative study’, Frontiers in Public Health, 12, 1340748.

Huynh, T., Kerr, M.L., Kim, C.N., Fourianalistyawati, E., Chang, V.Y.-R. et al. (2024) ‘Parental Reflective Capacities: A Scoping Review of Mindful Parenting and Parental Reflective Functioning’, Mindfulness, 15, pp. 1531–1602.

Shorey, S. and Ng, E.D. (2021) ‘The efficacy of mindful parenting interventions: A systematic review and meta-analysis’, International Journal of Nursing Studies, 121, 103996.