sorinnica.ro/de-ce-ne-este-dor-de-partener-chiar-cand-este-langa-noi

Există un tip de dor despre care vorbim mai puțin. Nu este dorul de omul care a plecat, de cel care este departe sau de cineva pe care nu îl putem vedea. Este dorul care apare uneori în aceeași casă, în același pat, la aceeași masă. Stai lângă omul pe care îl iubești și, cu toate acestea, simți că între voi există o distanță pe care nu știi exact cum să o măsori.

Poate că vorbiți despre facturi, cumpărături, program, copii, serviciu și lucrurile care trebuie rezolvate. Poate că vă întrebați ce mâncați în seara aceea și cine merge mâine la cumpărături. Viața funcționează. Relația funcționează. Și totuși, undeva în interior apare senzația ciudată că îți este dor de persoana care stă chiar lângă tine.

Uneori, ceea ce ne lipsește nu este prezența fizică a partenerului, ci experiența de a fi împreună cu el.

Este posibil să fii foarte aproape de cineva și să nu te mai simți cu adevărat întâlnit de acea persoană. Iar această diferență este importantă. Intimitatea nu înseamnă doar să împărți aceeași locuință, același pat, aceleași planuri sau aceeași rutină. Înseamnă și să existe momente în care simți că omul de lângă tine observă ceea ce se întâmplă în interiorul tău, este interesat de lumea ta și răspunde într-un fel care îți transmite: „Te văd. Contează pentru mine ce trăiești.”

Cercetările asupra intimității și „perceived partner responsiveness” – percepția că partenerul ne înțelege, ne validează și răspunde cu grijă nevoilor noastre – arată că acest sentiment este strâns legat de apropierea și satisfacția în relație. Intimitatea se construiește nu doar prin ceea ce dezvăluim despre noi, ci și prin felul în care celălalt răspunde atunci când îi permitem să ne vadă mai profund.

De aceea, uneori îți este dor nu de o conversație în sine, ci de felul în care te simțeai când conversațiile dintre voi aveau ceva viu. Îți este dor să îi povestești ceva și să vezi că devine curios. Să îi spui o idee și să simți că o primește. Să îl privești și să ai senzația că încă există între voi acel schimb subtil prin care doi oameni se descoperă permanent.

Pentru că există o diferență între a-l cunoaște pe partener și a continua să îl descoperi.

După câțiva ani de relație, putem ajunge să avem impresia că știm deja cine este celălalt. Știm ce îi place, ce îl enervează, cum reacționează, ce va spune într-o anumită situație și chiar ce gândește înainte să termine propoziția. Familiaritatea este una dintre formele frumoase ale unei relații de durată, dar poate avea și un efect secundar: omul real poate începe să fie înlocuit, în mintea noastră, de imaginea pe care ne-am format-o despre el.

„El este așa.”

„Ea nu face niciodată asta.”

„Știu deja ce o să spună.”

„Nu are rost să îi explic.”

Și, încet, nu mai privim cu adevărat. Anticipăm.

Poate că unul dintre cele mai subtile moduri prin care dispare apropierea nu este conflictul, ci automatizarea. Nu ne certăm. Nu ne rănim intenționat. Pur și simplu încetăm să mai fim curioși.

Această idee devine cu atât mai interesantă cu cât relațiile de lungă durată sunt afectate și de obișnuință. Cercetările despre adaptarea hedonică sugerează că oamenii tind să se obișnuiască, într-o anumită măsură, cu experiențele pozitive stabile, iar în relațiile romantice varietatea, aprecierea și experiențele noi pot contribui la menținerea stării de bine relaționale.

Dar noutatea nu înseamnă neapărat vacanțe exotice, cine scumpe sau gesturi spectaculoase. Uneori, cel mai nou lucru pe care îl poți descoperi la partener este ceva ce nu l-ai mai întrebat de mult.

„La ce te gândești în ultima vreme?”

„Ce te preocupă și nu mi-ai spus?”

„Există ceva ce ai început să îți dorești?”

„Ce s-a schimbat în tine în ultimul an?”

Întrebările acestea pot părea simple, dar transmit un mesaj profund: „Presupun că încă există lucruri despre tine pe care nu le știu.”

Iar această presupunere poate fi extrem de hrănitoare pentru o relație.

Poate că uneori ne este dor de partener pentru că am ajuns să îl întâlnim aproape exclusiv în rolurile sale. Îl vedem pe cel care muncește, plătește facturi, gătește, conduce mașina, rezolvă probleme, se ocupă de copii sau ajunge obosit acasă. Îl vedem ca pe „soțul meu” sau „soția mea”, dar uităm pentru câteva clipe să îl vedem ca pe omul care are propriile frici, curiozități, dorințe, vulnerabilități și transformări.

Într-o relație de durată, partenerul nu rămâne identic doar pentru că relația continuă. Oamenii se schimbă. Uneori foarte discret. Se schimbă după experiențe, pierderi, reușite, eșecuri, responsabilități, perioade dificile și lucruri despre care nu vorbesc întotdeauna.

De aceea, poate exista un paradox: poți locui cu cineva ani întregi și să ai nevoie să îl cunoști din nou.

Mai există și un alt fel de dor: dorul de versiunea voastră care exista cândva. Uneori nu ne este dor doar de partenerul de la începutul relației, ci de noi înșine în relația aceea. De timpul în care aveam mai multă disponibilitate, mai multă joacă, mai multă curiozitate sau mai puține responsabilități.

În aceste situații, tentația este să spunem: „Nu mai suntem ca înainte.”

Dar întrebarea mai utilă poate fi: „Ce din ceea ce aveam atunci poate fi readus în relația noastră de acum, într-o formă matură?”

Nu putem recrea începutul unei relații și nici nu ar trebui. Dar putem recupera anumite calități ale lui: surpriza, atenția, flirtul, interesul real, admirația, disponibilitatea de a asculta fără să rezolvăm imediat.

Un lucru interesant este că răspunsul partenerului la ceea ce îi împărtășim contează nu doar atunci când avem o problemă. Intimitatea se poate construi și atunci când împărtășim ceva bun. Dacă spunem „Astăzi am avut o idee care m-a făcut foarte fericit” și celălalt este curios, întreabă, se bucură împreună cu noi, apare o mică experiență de conectare. Cercetările asupra receptivității partenerului susțin tocmai această idee: faptul că ne simțim înțeleși, apreciați și susținuți este central pentru experiența intimității.

Așadar, poate că apropierea nu trebuie căutată doar în conversațiile dificile. Uneori, relația începe să se golească atunci când nu mai împărtășim decât problemele și logistica vieții.

„Ai plătit factura?”

„Cine ia copilul?”

„Ce facem cu weekendul?”

„Ai cumpărat pâine?”

Toate sunt necesare. Dar o relație nu poate trăi numai din ceea ce este necesar.

Are nevoie și de ceea ce este gratuit: o glumă fără motiv, o privire mai lungă, o poveste inutilă, o curiozitate, o atingere care nu cere nimic, un „uite ce mi s-a întâmplat azi”, spus doar pentru că vrei să îl lași pe celălalt să intre pentru câteva minute în lumea ta.

Poate că acesta este motivul pentru care uneori ne este dor de omul de lângă noi. Nu pentru că nu îl iubim suficient. Nu neapărat pentru că relația este pe cale să se termine. Ci pentru că între doi oameni poate apărea, fără intenție, o distanță creată din sute de momente mici în care au fost împreună, dar nu s-au mai întâlnit cu adevărat.

Iar soluția nu este întotdeauna o conversație dramatică despre „relația noastră”. Uneori este suficient să începi să îl privești din nou pe celălalt ca pe un om pe care nu îl cunoști complet.

Să îl întrebi ceva fără să urmărești o concluzie.

Să observi când îi strălucesc ochii vorbind despre ceva.

Să îi povestești o parte din tine pe care ai început să o păstrezi doar pentru tine.

Să nu presupui imediat că știi ce simte.

Să îi faci loc să fie diferit de imaginea pe care ai construit-o despre el.

Poate că apropierea matură nu înseamnă să ajungi să știi totul despre celălalt. Poate înseamnă să rămâi suficient de curios încât să nu încetezi să îl descoperi.

Iar dacă într-o zi te surprinzi gândindu-te „Îmi este dor de tine”, deși omul pe care îl iubești stă chiar lângă tine, poate merită să nu te sperii de acest sentiment.

Poate că nu îți cere neapărat să pleci.

Poate că îți cere să te apropii.

Să lași telefonul jos.

Să îl privești.

Și să întrebi, fără grabă și fără să presupui că știi deja răspunsul:

„Cum mai ești tu, în ultima vreme?”

Uneori, o relație nu are nevoie de mai mult timp petrecut împreună.

Are nevoie de mai multă prezență în timpul pe care îl aveți deja.

Pentru că poți fi lângă cineva în fiecare zi și să nu îl mai vezi cu adevărat. Iar uneori, cel mai frumos mod de a scăpa de dorul celui de lângă tine este să începi, din nou, să îl întâlnești.

Notă clinică

Sentimentul că îți este dor de partener în timp ce acesta se află lângă tine nu indică, în sine, o problemă psihologică sau faptul că relația este condamnată. Poate reflecta perioade normale de rutină, oboseală, schimbări personale sau nevoia de reconectare emoțională. Devine însă important să fie explorat atunci când senzația de singurătate în cuplu este persistentă, este însoțită de retragere, lipsă de interes, resentimente, conflicte repetate sau sentimentul că nevoile emoționale nu mai pot fi exprimate în siguranță. În astfel de situații, o conversație sinceră sau sprijinul unui psihoterapeut de cuplu poate ajuta la înțelegerea tiparului relațional și la reconstruirea conexiunii.

Bibliografie

Bao, K.J. and Lyubomirsky, S. (2013) ‘Making it last: Combating hedonic adaptation in romantic relationships’, The Journal of Positive Psychology, 8(3), pp. 196–206.

Candel, O.S. and Turliuc, M.N. (2021) ‘The Role of Relational Entitlement, Self-Disclosure and Perceived Partner Responsiveness in Predicting Couple Satisfaction: A Daily-Diary Study’, Frontiers in Psychology, 12, 609232.

Crasta, D., Rogge, R.D., Maniaci, M.R. and Reis, H.T. (2021) ‘Toward an optimized measure of perceived partner responsiveness: Development and validation of the perceived responsiveness and insensitivity scale’, Psychological Assessment, 33(4), pp. 338–355.

Reis, H.T. and Shaver, P. (1988) ‘Intimacy as an interpersonal process’, in Duck, S. (ed.) Handbook of Personal Relationships. Chichester: Wiley, pp. 367–389.

Reis, H.T., Clark, M.S. and Holmes, J.G. (2004) ‘Perceived partner responsiveness as an organizing construct in the study of intimacy and closeness’, in Mashek, D.J. and Aron, A. (eds.) Handbook of Closeness and Intimacy. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates, pp. 201–225.

Reis, H.T., Crasta, D., Rogge, R.D., Maniaci, M.R. and Carmichael, C.L. (2017) ‘Perceived partner responsiveness scale’. [Conceptual and measurement work on responsiveness in close relationships].