sorinnica.ro/parintii-obositi-cresc-copii-obositi-emotional

Nu există părinte care să nu fi avut, măcar o dată, sentimentul că nu mai are de unde să ofere. Zilele se succed într-un ritm alert, responsabilitățile se adună, iar între serviciu, grijile financiare, treburile casei și nevoile copiilor, timpul pentru propria odihnă ajunge adesea pe ultimul loc. Mulți părinți se culcă obosiți și se trezesc deja obosiți, convinși că această stare face parte, inevitabil, din rolul lor.

În același timp, copiii par să aibă tot mai multe dificultăți în a-și gestiona emoțiile. Sunt mai iritabili, mai anxioși, mai sensibili la frustrare sau, dimpotrivă, mai retrași și mai puțin dispuși să vorbească despre ceea ce simt. În fața acestor schimbări, părinții se întreabă adesea dacă au greșit cu ceva sau dacă nu cumva copilul este pur și simplu „prea sensibil”.

Adevărul este că dezvoltarea emoțională a copiilor nu se produce în izolare. Ea se construiește în fiecare zi, prin mii de interacțiuni aparent obișnuite: felul în care părintele răspunde când copilul plânge, tonul cu care îi vorbește, disponibilitatea de a-l asculta sau modul în care își gestionează propriile emoții în momentele dificile.

Acest lucru nu înseamnă că un părinte obosit va crește automat un copil vulnerabil din punct de vedere emoțional. Înseamnă însă că starea emoțională a adulților influențează, într-o măsură mai mare decât ne imaginăm, climatul psihologic în care copilul se dezvoltă.

Psihologia dezvoltării descrie acest proces prin conceptul de co-reglare emoțională. În primii ani de viață, copiii nu dispun încă de resursele necesare pentru a-și calma singuri emoțiile intense. Ei învață treptat acest lucru prin relația cu adulții care îi îngrijesc. Atunci când un copil este speriat, trist sau furios, sistemul lui nervos caută, instinctiv, un adult calm care să îl ajute să își recapete echilibrul.

Din acest motiv, reglarea emoțională începe, de fapt, la părinte.

Un adult care reușește să rămână suficient de prezent și de echilibrat în fața emoțiilor copilului îi transmite, fără cuvinte, că lumea este un loc sigur și că emoțiile pot fi gestionate. În schimb, atunci când părintele este permanent copleșit, iritat sau epuizat, îi este mult mai greu să ofere această ancoră emoțională.

Oboseala nu schimbă doar nivelul de energie, ci și felul în care reacționăm. Un părinte odihnit are mai multă răbdare să explice, să asculte și să observe ce se află în spatele unui comportament dificil. Un părinte epuizat reacționează, de multe ori, la comportament, nu la emoția care l-a generat.

Nu pentru că nu își iubește copilul.

Ci pentru că propriile resurse psihologice sunt aproape epuizate.

Există o diferență importantă între un episod de oboseală și ceea ce literatura de specialitate numește burnout parental. Acesta reprezintă o stare de epuizare fizică și emoțională persistentă, însoțită de sentimentul că nu mai poți face față rolului de părinte, de distanțare emoțională față de copil și de percepția că nu mai ești părintele care ai fost odinioară.

Burnoutul parental nu apare pentru că cineva este un părinte slab. El apare atunci când cerințele depășesc, pentru o perioadă îndelungată, resursele disponibile. Lipsa somnului, stresul profesional, lipsa sprijinului social, dificultățile financiare sau responsabilitatea exclusivă pentru creșterea copiilor pot contribui împreună la această stare.

Copiii nu înțeleg însă aceste cauze.

Ei observă doar schimbările.

Observă că mama zâmbește mai rar.

Că tata se enervează mai repede.

Că răspunsurile sunt mai scurte.

Că îmbrățișările sunt mai puține.

Și, de multe ori, încearcă să găsească o explicație.

Din perspectiva dezvoltării psihologice, copiii au tendința de a interpreta evenimentele prin raportare la propria persoană. Astfel, un copil poate ajunge să creadă că părintele este supărat din cauza lui, chiar dacă adevărata sursă este stresul acumulat la serviciu sau epuizarea fizică.

Acesta este unul dintre motivele pentru care psihologii recomandă ca adulții să vorbească, într-un limbaj adaptat vârstei, despre propriile stări. Un simplu „Astăzi sunt foarte obosit din cauza muncii, nu din cauza ta” poate reduce considerabil anxietatea copilului și poate preveni interpretările eronate.

Copiii nu au nevoie de părinți perfecți.

Au nevoie de părinți suficient de disponibili emoțional.

Această idee, formulată de pediatrul și psihanalistul Donald Winnicott prin conceptul de „good enough parent”, rămâne una dintre cele mai importante concluzii ale psihologiei dezvoltării. Copiii nu sunt afectați de faptul că părinții greșesc uneori. Sunt afectați atunci când lipsa de conectare emoțională devine regula, nu excepția.

De altfel, relațiile sănătoase nu sunt lipsite de conflicte. Există momente în care părinții ridică vocea, își pierd răbdarea sau reacționează impulsiv. Ceea ce contează este ceea ce urmează după aceea.

Un părinte care poate spune „Îmi pare rău că am țipat. Eram foarte obosit și nu am reacționat așa cum mi-aș fi dorit” îi oferă copilului o lecție extrem de valoroasă despre responsabilitate, repararea relațiilor și exprimarea autentică a emoțiilor.

În mod paradoxal, copiii învață reziliența nu din perfecțiunea părinților, ci din capacitatea acestora de a repara momentele dificile.

Există și o altă perspectivă asupra oboselii parentale, despre care se vorbește mai puțin. Copiii observă felul în care adulții au grijă de ei înșiși. Dacă văd constant un părinte care se sacrifică, nu se odihnește niciodată și își ignoră propriile nevoi, este posibil să învețe că aceasta este definiția iubirii.

În schimb, atunci când copilul vede un adult care își permite să se odihnească, să ceară ajutor, să stabilească limite și să își protejeze sănătatea psihică, învață că grija față de sine nu este egoism, ci o condiție pentru a putea avea grijă și de ceilalți.

De aceea, una dintre cele mai importante întrebări pe care și le poate pune un părinte nu este „Cum îl fac pe copilul meu mai echilibrat?”, ci „Cât de echilibrat sunt eu în această perioadă?”.

Această întrebare nu invită la vinovăție.

Invită la conștientizare.

În ultimii ani, cercetările din domeniul sănătății mintale au început să vorbească tot mai mult despre faptul că bunăstarea copiilor și bunăstarea părinților nu pot fi separate. Ele funcționează ca un sistem. Atunci când părintele primește sprijin, are timp pentru odihnă și își îngrijește propria sănătate psihică, cresc și șansele ca relația cu copilul să fie una mai calmă și mai sigură.

Poate că cea mai importantă schimbare de perspectivă este aceasta: grija față de tine nu este timp luat de la copil.

Este timp investit în relația cu el.

Un părinte care își reîncarcă resursele emoționale nu devine un părinte perfect. Devine însă un adult mai disponibil, mai prezent și mai capabil să ofere ceea ce copilul are nevoie cel mai mult: siguranță, conectare și predictibilitate.

La final, întrebarea din titlu nu are un răspuns simplu.

Nu, părinții obosiți nu cresc inevitabil copii obosiți emoțional.

Dar atunci când oboseala devine cronică, iar lipsa resurselor emoționale se prelungește luni sau ani, efectele pot fi resimțite în întreaga dinamică a familiei.

Vestea bună este că relațiile sunt vii și se pot repara. Uneori, primul pas nu este schimbarea copilului, ci oferirea permisiunii părintelui de a se opri, de a cere sprijin și de a avea grijă de propria sănătate mintală.

Pentru că un copil nu are nevoie de un erou.

Are nevoie de un adult suficient de bine încât să poată fi cu adevărat prezent.

Notă clinică

Oboseala ocazională face parte din experiența normală a parentalității și nu reprezintă, în sine, un factor de risc major pentru dezvoltarea copilului. Totuși, atunci când epuizarea devine persistentă, este însoțită de iritabilitate accentuată, detașare emoțională față de copil, sentimente intense de neputință sau simptome de anxietate ori depresie, poate fi vorba despre burnout parental sau despre o altă dificultate de sănătate mintală care necesită evaluare de specialitate. Solicitarea sprijinului unui psiholog clinician, psihoterapeut sau medic psihiatru nu reprezintă un eșec al rolului parental, ci o măsură de protecție atât pentru părinte, cât și pentru copil.

Bibliografie

Ainsworth, M.D.S., Blehar, M.C., Waters, E. and Wall, S. (1978) Patterns of Attachment: A Psychological Study of the Strange Situation. Hillsdale, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.

Bowlby, J. (1988) A Secure Base: Parent-Child Attachment and Healthy Human Development. London: Routledge.

Mikolajczak, M., Gross, J.J. and Roskam, I. (2019) ‘Parental burnout: What is it, and why does it matter?’, Clinical Psychological Science, 7(6), pp. 1319–1329.

Roskam, I., Raes, M.-E. and Mikolajczak, M. (2017) ‘Exhausted parents: Development and preliminary validation of the Parental Burnout Inventory’, Frontiers in Psychology, 8, Article 163.

Siegel, D.J. and Bryson, T.P. (2020) The Power of Showing Up: How Parental Presence Shapes Who Our Kids Become and How Their Brains Get Wired. New York: Ballantine Books.

Winnicott, D.W. (1953) ‘Transitional objects and transitional phenomena’, International Journal of Psycho-Analysis, 34, pp. 89–97.

Winnicott, D.W. (1965) The Maturational Processes and the Facilitating Environment. London: Hogarth Press.

Zero to Three (2016) Building Strong Foundations: Practical Guidance for Promoting the Social-Emotional Development of Infants and Toddlers. Washington, DC: Zero to Three.