sorinnica.ro/trauma-si-mecanismele-de-supravietuire

Atunci când oamenii aud cuvântul „traumă”, se gândesc adesea la evenimente extreme: accidente grave, abuzuri, violență sau dezastre. În psihologia contemporană însă, perspectiva asupra traumei a devenit mult mai complexă.

Specialiștii subliniază din ce în ce mai frecvent că trauma nu este reprezentată exclusiv de evenimentul în sine, ci și de impactul acestuia asupra sistemului nervos, asupra identității și asupra modului în care persoana învață să funcționeze în lume.

Din această perspectivă, trauma poate fi înțeleasă nu doar prin ceea ce ni s-a întâmplat, ci și prin ceea ce am fost nevoiți să facem pentru a supraviețui experiențelor dificile.

Mulți adulți ajung în cabinetul de psihoterapie fără să se considere persoane traumatizate. Ei descriu însă dificultăți persistente în relații, perfecționism excesiv, nevoia permanentă de control, incapacitatea de a cere ajutor, anxietate constantă sau tendința de a-i pune întotdeauna pe ceilalți pe primul loc.

Privite superficial, aceste comportamente par trăsături de personalitate. În realitate, unele dintre ele pot reprezenta mecanisme de adaptare dezvoltate într-un context în care siguranța emoțională a lipsit.

De exemplu, copilul care a crescut într-un mediu imprevizibil poate deveni adultul care încearcă să controleze fiecare detaliu al vieții sale. Copilul care a fost criticat constant poate deveni adultul perfecționist care simte că trebuie să demonstreze permanent că este suficient de bun. Copilul care a învățat că emoțiile sale nu contează poate deveni adultul care nu știe să își exprime nevoile.

Paradoxul este că aceste strategii au fost, la un moment dat, utile. Ele au ajutat persoana să se adapteze și să funcționeze într-un mediu dificil. Problema apare atunci când mecanismele care au asigurat supraviețuirea în trecut continuă să funcționeze și în prezent, chiar dacă contextul s-a schimbat.

Psihiatrul și cercetătorul Bessel van der Kolk descrie trauma ca fiind o experiență care modifică modul în care corpul și creierul răspund la stres. În multe situații, sistemul nervos rămâne blocat într-o stare de alertă, hipervigilență sau protecție, chiar și atunci când pericolul nu mai există.

Această perspectivă explică de ce unele persoane reacționează disproporționat în situații aparent banale. Nu reacționează doar la prezent, ci și la experiențele emoționale stocate în trecut.

Un aspect esențial al traumelor relaționale este faptul că ele apar adesea în contexte în care persoana depinde de cei care îi provoacă suferință. În copilărie, de exemplu, copilul nu poate părăsi mediul familial și nici nu poate schimba comportamentul adulților din jurul său. În schimb, își modifică propriul comportament pentru a se adapta.

Astfel apar strategii precum hiperresponsabilitatea, evitarea conflictelor, supraadaptarea sau dificultatea de a stabili limite sănătoase.

La vârsta adultă, aceste mecanisme pot fi confundate cu „felul de a fi”. Mulți oameni spun: „Așa sunt eu” sau „Așa am fost mereu”. Totuși, din perspectivă clinică, este important să diferențiem personalitatea de strategiile de supraviețuire.

Nu tot ceea ce pare o trăsătură stabilă este, de fapt, parte din identitatea autentică a persoanei.

Unul dintre cele mai importante obiective ale psihoterapiei moderne este tocmai această explorare. Nu doar „Ce s-a întâmplat?”, ci și „Cum a trebuit să te adaptezi pentru a face față?”.

Răspunsurile la această întrebare pot schimba profund modul în care oamenii se privesc pe ei înșiși.

Perfecționismul poate fi înțeles ca o încercare de a evita critica. Nevoia excesivă de independență poate ascunde experiențe repetate de dezamăgire. Dificultatea de a avea încredere în ceilalți poate reprezenta rezultatul unor relații în care siguranța emoțională a lipsit.

Această perspectivă nu urmărește să transforme fiecare dificultate într-o traumă și nici să elimine responsabilitatea personală. În schimb, oferă un cadru mai empatic și mai realist pentru înțelegerea comportamentului uman.

Vindecarea nu presupune eliminarea trecutului, ci dezvoltarea capacității de a diferenția ceea ce a fost necesar pentru supraviețuire de ceea ce este necesar pentru a trăi autentic în prezent.

Uneori, cea mai importantă schimbare apare atunci când persoana înțelege că mecanismele sale nu reprezintă defecte de caracter. Ele sunt dovezi ale adaptării la experiențe dificile.

Iar ceea ce a fost cândva o strategie de supraviețuire poate deveni, prin conștientizare și proces terapeutic, o oportunitate de dezvoltare psihologică.

În concluzie, trauma nu este definită doar de evenimentele pe care le-am trăit, ci și de urmele pe care acestea le-au lăsat asupra modului în care ne raportăm la noi înșine și la ceilalți. Înțelegerea mecanismelor de supraviețuire nu înseamnă justificarea suferinței, ci crearea posibilității de a construi o viață care să nu mai fie organizată exclusiv în jurul protecției, ci și în jurul siguranței, conectării și autenticității.

Notă clinică

Acest material are scop informativ și educațional și nu înlocuiește evaluarea realizată de un specialist. Experiențele traumatice și mecanismele de adaptare asociate pot avea manifestări diferite de la o persoană la alta. Dacă observați dificultăți persistente precum anxietate, hipervigilență, dificultăți relaționale, reacții emoționale intense, evitarea anumitor situații sau sentimente cronice de nesiguranță, este recomandată consultarea unui psiholog clinician sau psihoterapeut pentru o evaluare adecvată și intervenție specializată.

Bibliografie

Herman, J.L. (2015) Trauma and Recovery. New York: Basic Books.

Van der Kolk, B.A. (2014) The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma. New York: Viking.

Siegel, D.J. (2020) The Developing Mind. 3rd edn. New York: Guilford Press.

Porges, S.W. (2017) The Pocket Guide to the Polyvagal Theory. New York: W.W. Norton.

Levine, P.A. (2015) Trauma and Memory. Berkeley: North Atlantic Books.

Cloitre, M., Cohen, L.R. and Koenen, K.C. (2019) Treating Survivors of Childhood Abuse. 2nd edn. New York: Guilford Press.