sorinnica.ro/ce-vede-copilul-atunci-cand-crede-ca-nu-este-observat

Există o întrebare pe care părinții și-o pun adesea: „Ce face copilul meu atunci când nu îl văd?”. Ne gândim dacă respectă regulile, dacă își face temele, dacă este politicos, dacă se comportă frumos cu ceilalți sau dacă face lucrurile pe care i le-am explicat de atâtea ori. Dar există o întrebare poate și mai importantă: ce vede copilul atunci când crede că nu este observat?

Copiii sunt observatori extraordinari. Ei nu învață doar din ceea ce le spunem, ci și din felul în care ne comportăm atunci când nu le oferim o lecție propriu-zisă. Privesc cum reacționăm când greșim, cum vorbim despre noi înșine, cum ne tratăm partenerul, cum răspundem atunci când suntem obosiți și ce facem atunci când lucrurile nu ies așa cum ne-am dorit.

De multe ori, părintele se gândește la comportamentul copilului ca la ceva ce trebuie modelat prin reguli, explicații și consecințe. Îi spunem să nu țipe, să fie respectuos, să își ceară scuze, să nu renunțe atunci când întâmpină o dificultate și să nu îi trateze pe ceilalți cu superioritate. Toate aceste mesaje sunt importante. Însă ele devin cu adevărat puternice atunci când copilul le vede și în comportamentul adultului.

Un copil căruia îi spunem „Nu este nicio problemă să greșești” poate auzi cuvintele, dar va privi reacția noastră atunci când noi greșim. Dacă ne enervăm imediat, ne criticăm dur sau încercăm să ascundem orice eroare, el poate învăța un mesaj diferit: greșeala trebuie evitată, iar imaginea de persoană competentă trebuie protejată cu orice preț.

La fel se întâmplă și cu felul în care ne raportăm la propriile emoții. Îi putem spune copilului că este în regulă să fie trist, furios sau speriat, dar dacă noi îi transmitem permanent că trebuie să fim puternici, că nu avem timp pentru emoții sau că vulnerabilitatea este un semn de slăbiciune, el va observa această contradicție. Copiii nu au nevoie de părinți care să își ascundă toate emoțiile. Au nevoie de adulți care să le arate că emoțiile pot exista fără să preia controlul asupra comportamentului.

Poate că una dintre cele mai puternice lecții pe care un copil le primește este felul în care părintele se tratează pe sine. Dacă aude frecvent „Sunt prost”, „Nu sunt bun de nimic”, „Arăt îngrozitor” sau „Nu merit să mă odihnesc”, copilul începe să construiască o imagine despre felul în care oamenii ar trebui să vorbească despre ei înșiși. Iar uneori, fără să ne dăm seama, îi oferim propriului copil un model de autocritică pe care mai târziu îl va aplica asupra lui.

Copilul observă și ce facem atunci când nimeni nu ne obligă să fim corecți. Ne vede dacă respectăm regulile pe care i le cerem lui să le respecte, dacă ne ținem promisiunile, dacă recunoaștem că am greșit sau dacă găsim mereu o explicație pentru propriile comportamente. Pentru copil, diferența dintre „ceea ce trebuie făcut” și „ceea ce fac oamenii în realitate” începe să se contureze foarte devreme.

Asta nu înseamnă că părintele trebuie să fie perfect. Dimpotrivă, perfecțiunea parentală este imposibilă și, uneori, chiar poate transmite copilului un mesaj nerealist. Ceea ce contează este capacitatea de a repara. Un părinte care spune „Am țipat și nu a fost în regulă. Îmi pare rău” îi oferă copilului o lecție despre responsabilitate pe care nicio explicație teoretică nu ar putea să o înlocuiască.

Copilul observă și cum ne purtăm cu oamenii de la care nu avem nimic de câștigat. Cum vorbim cu un chelner, cu un vânzător, cu un vecin, cu un străin sau cu cineva care ne-a greșit. Putem să îi spunem copilului că respectul este important, dar el va învăța foarte mult din ceea ce vede atunci când adultul este frustrat și nu mai are niciun motiv să impresioneze.

În același timp, copilul observă felul în care părinții se raportează unul la celălalt. Chiar dacă nu participă la conversație, aude tonul, observă distanța, sarcasmul, afecțiunea, cooperarea sau tensiunea dintre adulți. Din aceste experiențe își construiește, treptat, propriile idei despre ceea ce înseamnă apropierea, respectul, conflictul și iubirea.

Uneori, părinții sunt foarte preocupați să îi spună copilului ce înseamnă o relație sănătoasă, dar uită că relația pe care copilul o vede acasă devine una dintre primele lui referințe. Nu va copia fiecare comportament al părinților, desigur, dar va absorbi numeroase mesaje despre ce este normal într-o relație și despre cât de mult trebuie să tolereze oamenii de la cei pe care îi iubesc.

Copiii observă și relația noastră cu timpul. Ne văd permanent grăbiți, cu telefonul în mână, răspunzând la mesaje în timpul mesei sau spunând că nu avem timp să ne oprim. Apoi îi rugăm să nu petreacă atât de mult timp pe dispozitive și să fie atenți la ceea ce se întâmplă în jurul lor. Din nou, lecția cea mai puternică nu este întotdeauna cea rostită.

Poate că unul dintre cele mai subtile lucruri pe care copilul le observă este ce facem atunci când nu mai avem nimic urgent de rezolvat. Știm să ne odihnim? Știm să ne bucurăm? Putem să stăm câteva minute fără să producem ceva? Sau transformăm fiecare pauză într-o altă sarcină? Dacă vrem să creștem copii care să înțeleagă importanța echilibrului, este important ca ei să vadă că și adulții au voie să se oprească.

Mai există și un lucru pe care copilul îl observă foarte atent: ce facem atunci când el nu reușește. Dacă greșește, pierde, ia o notă mai mică sau nu se ridică la nivelul așteptărilor noastre, reacția noastră îi poate spune mai multe despre propria valoare decât orice compliment. Un copil care simte că este acceptat doar atunci când reușește poate ajunge să creadă că iubirea trebuie câștigată prin performanță.

În schimb, un părinte care poate spune „Sunt dezamăgit că nu ai reușit, dar asta nu schimbă faptul că ești important pentru mine” separă comportamentul de valoarea persoanei. Copilul învață astfel că poate fi responsabil pentru ceea ce face fără să fie definit în întregime de greșelile sale.

De aceea, poate că este util să ne întrebăm din când în când nu doar „Ce îl învăț pe copilul meu?”, ci și „Ce îi arăt?”. Îi arăt că oamenii pot spune „nu”? Că pot cere ajutor? Că pot recunoaște că nu știu? Că pot pleca dintr-o situație care le face rău? Că pot fi afectuoși fără să le fie rușine? Că pot munci mult și, în același timp, se pot odihni? Că pot iubi fără să renunțe complet la propria persoană?

Copilul nu are nevoie să vadă un adult care gestionează totul impecabil. Are nevoie să vadă un adult autentic, capabil să reflecteze asupra propriilor reacții și să repare atunci când greșește. Uneori, tocmai momentele în care părintele își recunoaște imperfecțiunea devin unele dintre cele mai valoroase lecții.

Și poate că aceasta este partea cea mai frumoasă a ideii de model parental: nu trebuie să pregătim permanent lecții pentru copil. Uneori, lecția se întâmplă în timp ce bem cafeaua, în timp ce vorbim cu cineva, în timp ce ne cerem scuze, în timp ce ne odihnim sau în timp ce încercăm din nou după ce am eșuat.

Copilul ne privește mult mai des decât credem. Uneori ne privește atunci când nu știm că suntem observați. Și ceea ce vede atunci poate deveni, în timp, o parte din răspunsul la întrebarea: „Cum învață copilul meu să fie om?”

Poate că nu vom putea controla toate lucrurile pe care le va învăța de la noi. Dar putem fi atenți la ceea ce repetăm prin propriul comportament, zi după zi. Pentru că educația nu se întâmplă doar atunci când explicăm. Se întâmplă și atunci când trăim în fața copilului ceea ce îi cerem lui să devină.

Nota clinică

Comportamentul copilului este influențat de numeroși factori, iar modelul parental reprezintă doar una dintre componentele dezvoltării sale emoționale și comportamentale. Atunci când apar dificultăți persistente în relația părinte–copil, probleme de reglare emoțională, schimbări importante de comportament, anxietate, retragere, conflicte frecvente sau dificultăți de adaptare, este recomandată o evaluare realizată de un psiholog clinician sau de un alt specialist în sănătatea mintală a copilului. Identificarea contextului familial și relațional, fără culpabilizarea părintelui sau a copilului, poate facilita înțelegerea nevoilor existente și alegerea unor modalități adecvate de intervenție și sprijin.

Bibliografie

Bowlby, J. (1988). A Secure Base: Parent-Child Attachment and Healthy Human Development. London: Routledge.

Deci, E.L. and Ryan, R.M. (2000). The “what” and “why” of goal pursuits: Human needs and the self-determination of behavior. Psychological Inquiry, 11(4), pp.227–268.

Grolnick, W.S. (2003). The Psychology of Parental Control: How Well-Meant Parenting Backfires. Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.

Maccoby, E.E. (2007). Historical overview of socialization research and theory. In: J.E. Grusec and P.D. Hastings, eds. Handbook of Socialization: Theory and Research. New York: Guilford Press, pp.13–41.

Siegel, D.J. and Bryson, T.P. (2011). The Whole-Brain Child: 12 Revolutionary Strategies to Nurture Your Child’s Developing Mind. New York: Delacorte Press.

Thompson, R.A. (2016). Early attachment and later development: Familiar questions, new answers. In: J. Cassidy and P.R. Shaver, eds. Handbook of Attachment: Theory, Research, and Clinical Applications. 3rd ed. New York: Guilford Press, pp.330–348.