sorinnica.ro/cand-ai-fost-ultima-data-impacat-cu-tine

Când ai fost ultima dată împăcat cu tine? Nu mulțumit de tine, nu mândru de o reușită, nu încântat de felul în care arătai într-o fotografie, ci pur și simplu împăcat. Fără să simți că trebuie să mai demonstrezi ceva, să repari ceva, să devii altcineva sau să recuperezi o versiune a ta despre care ai impresia că ai pierdut-o.

Este o întrebare mai dificilă decât pare. Pentru că mulți dintre noi știm foarte bine ce vrem să schimbăm la noi, dar mult mai puțin despre cum este să locuiești în propria viață fără să te evaluezi permanent.

Ne uităm la noi printr-un sistem aproape continuu de comparații: cum arăt, cât câștig, cât am realizat, unde am ajuns, ce relație am, cât de disciplinat sunt, cât de bine mă descurc, cât de interesantă pare viața mea din exterior. Iar uneori ajungem să tratăm propria persoană ca pe un proiect care nu este niciodată suficient de bine făcut.

Mai trebuie să slăbesc puțin. Trebuie să fiu mai organizat. Trebuie să am mai multă încredere. Trebuie să nu mai reacționez așa. Mai trebuie să mă vindec de ceea ce mi s-a întâmplat. Mai trebuie să devin versiunea aceea a mea pe care mi-o imaginez undeva, în viitor.

Și, fără să ne dăm seama, apare o relație ciudată cu propria existență: suntem dispuși să ne acceptăm abia după ce ne transformăm.

Numai că există o diferență esențială între a vrea să crești și a considera că, în forma actuală, nu ești suficient.

Prima variantă lasă loc pentru dezvoltare. A doua face ca dezvoltarea să devină o condiție pentru a avea voie să fii în regulă cu tine.

Poate că de aici începe una dintre cele mai subtile forme de oboseală psihică: să fii permanent în proces de corectare a propriei persoane.

Uneori nici măcar nu mai știm ce vrem cu adevărat. Știm doar ce nu ne place la noi. Știm că ar trebui să fim mai calmi, mai curajoși, mai productivi, mai sociabili, mai disciplinați, mai puțin sensibili, mai puțin preocupați de ce cred ceilalți. Dar dacă toate aceste „ar trebui” ar dispărea pentru o zi, ce ar mai rămâne din felul în care te privești?

A fi împăcat cu tine nu înseamnă să ajungi într-un punct în care îți place absolut totul la tine. Înseamnă să poți privi și lucrurile care nu îți plac fără să transformi imediat un defect, o greșeală sau o limită într-un verdict despre întreaga ta persoană.

„Am greșit” este diferit de „sunt un om care greșește mereu”.

„Nu m-am descurcat bine” este diferit de „nu sunt în stare”.

„Mi-e teamă” este diferit de „sunt slab”.

În spatele acestor diferențe de limbaj se află ceva mult mai important: capacitatea de a separa ceea ce ți se întâmplă de ceea ce crezi că ești.

Psihologia contemporană vorbește despre flexibilitate psihologică ca despre capacitatea de a rămâne în contact cu experiența prezentă, inclusiv cu emoțiile dificile, și de a continua să acționezi în acord cu ceea ce contează pentru tine. Nu presupune să elimini gândurile neplăcute sau să te simți bine permanent, ci să nu fii complet condus de ele.

Asta schimbă radical întrebarea.

În loc de „Cum fac să nu mai simt asta?”, poate apărea „Pot să simt asta și totuși să continui să trăiesc în direcția care contează pentru mine?”

În loc de „Cum scap de nesiguranța mea?”, „Pot să fiu nesigur și totuși să încerc?”

În loc de „Cum devin suficient de bun?”, „Ce fel de om vreau să fiu chiar și în zilele în care nu mă simt suficient de bun?”

Poate că împăcarea cu tine începe tocmai atunci când încetezi să mai negociezi permanent cu propria valoare.

Există și un paradox aici. Cu cât încerci mai mult să te convingi că ești valoros, cu atât poți deveni mai atent la toate dovezile care îți spun contrariul. Dacă valoarea ta depinde de performanță, fiecare eșec devine o amenințare. Dacă depinde de aspect, fiecare schimbare a corpului devine o problemă. Dacă depinde de validarea celorlalți, fiecare respingere poate părea o confirmare că ceva este în neregulă cu tine.

De aceea, stima de sine nu este întotdeauna același lucru cu o relație bună cu sinele. Literatura despre autocompasiune atrage atenția asupra unei alternative: să poți răspunde propriilor dificultăți cu mai multă înțelegere, fără ca asta să însemne să îți ignori responsabilitatea sau să renunți la dezvoltare.

Autocompasiunea nu spune „nu contează ce faci”. Spune mai degrabă „ceea ce faci contează, dar o greșeală nu anulează dreptul tău de a fi tratat cu respect, inclusiv de către tine”.

Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care oamenii pot fi foarte buni la dezvoltare personală și, în același timp, foarte neîmpăcați cu ei înșiși. Pot citi despre limite, atașament, vindecare, productivitate, reglare emoțională și relații sănătoase, dar pot transforma chiar și dezvoltarea personală într-o nouă formă de autocritică.

„Încă nu sunt suficient de vindecat.”

„Încă am anxietate.”

„Încă mă afectează ce spune lumea.”

„Încă nu știu cine sunt.”

Uneori, chiar și dorința de a ne vindeca poate deveni o altă modalitate de a ne spune că forma actuală a noastră nu este acceptabilă.

Poate că nu trebuie să fii complet vindecat pentru a începe să trăiești.

Poate că nu trebuie să îți rezolvi toate contradicțiile înainte de a te bucura de o zi bună. Poți fi încă nesigur și să ieși la întâlnire. Poți să nu știi exact ce vrei și să faci un pas. Poți regreta ceva din trecut fără să îți petreci prezentul încercând să îl rescrii.

Asta nu este resemnare. Este acceptarea faptului că dezvoltarea și acceptarea de sine pot exista în același timp.

Poți spune „vreau să schimb acest lucru la mine” fără să spui „mă urăsc pentru că încă sunt așa”.

Poți recunoaște „am ceva de învățat” fără să concluzionezi „sunt defect”.

Poți să îți dorești mai mult de la viață fără să consideri că viața pe care o ai acum este un eșec.

Și poate că aici apare una dintre cele mai importante întrebări pe care ni le putem pune: dacă nimic esențial la tine nu s-ar schimba în următorul an, ai mai ști să fii bine cu tine?

Nu pentru a renunța la obiective. Ci pentru a descoperi cât din liniștea ta este condiționată de promisiunea unei versiuni viitoare a propriei persoane.

Poate că ai amânat să te simți bine până când vei slăbi. Până când vei câștiga mai mult. Până când vei găsi persoana potrivită. Până când vei avea curaj. Până când vei rezolva problema aceea veche. Până când vei deveni mai disciplinat.

Și poate că, între timp, viața se întâmplă deja.

A fi împăcat cu tine nu înseamnă să nu mai ai ambiții. Înseamnă să nu îți mai pui drept condiție pentru liniște atingerea tuturor ambițiilor.

Există o formă de libertate în a putea spune: „Încă vreau să cresc, dar nu mai vreau să mă pedepsesc pentru faptul că încă nu am ajuns acolo.”

Poate că acesta este un criteriu mai bun al echilibrului interior decât simpla încredere în sine.

Nu cât de mult te admiri.

Ci cât de repede te poți întoarce lângă tine după ce ai eșuat.

Nu cât de puține defecte vezi.

Ci dacă poți vedea unul fără să transformi întreaga imagine într-o condamnare.

Nu cât de bine îți controlezi emoțiile.

Ci dacă poți avea o emoție dificilă fără să te sperii de tine însuți.

Nu cât de sigur ești pe cine ești.

Ci dacă poți accepta că identitatea ta se poate schimba fără ca fiecare schimbare să fie o criză.

Poate că împăcarea cu sine nu este o stare permanentă. Poate că este o relație la care te întorci, din nou și din nou.

În unele zile vei fi mai aproape de tine. În altele te vei compara, te vei critica, vei regreta, te vei îndoi. Important nu este să nu mai pleci niciodată de lângă tine, ci să înveți drumul înapoi.

Iar uneori drumul înapoi începe cu ceva foarte simplu: să încetezi pentru câteva minute să te întrebi ce ar trebui să fii și să observi cine ești acum.

Fără evaluare.

Fără clasament.

Fără „mai bine”, „mai repede”, „mai mult”.

Doar tu, în forma în care te găsește această perioadă a vieții.

Poate că întrebarea „Când ai fost ultima dată împăcat cu tine?” nu cere, de fapt, un răspuns despre trecut.

Poate că este o invitație pentru prezent.

Să te întrebi dacă poți sta puțin lângă tine fără să te repari.

Să recunoști că există lucruri pe care încă le înveți.

Să îți asumi ceea ce ai de schimbat fără să te transformi în propriul tău adversar.

Să înțelegi că o viață bună nu începe neapărat după ce devii persoana pe care ți-ai imaginat-o.

Uneori începe în momentul în care încetezi să mai amâni liniștea până când vei deveni acea persoană.

Pentru că poate că nu ai nevoie, în fiecare zi, de o versiune mai bună a ta.

Poate că, din când în când, ai nevoie doar să fii de partea ta.

Notă clinică

A fi împăcat cu sine nu presupune absența autocriticii, a îndoielilor sau a dorinței de schimbare. Dificultățile apar atunci când evaluarea negativă a propriei persoane devine persistentă, rigidă și ajunge să afecteze relațiile, funcționarea profesională, imaginea de sine sau capacitatea de a trăi experiențe cotidiene cu satisfacție. În astfel de situații, psihoterapia poate oferi un spațiu pentru explorarea modului în care s-au format standardele personale, autocritica și condițiile pe care persoana le-a asociat cu propria valoare. Cercetările asupra flexibilității psihologice sugerează că relația pe care o avem cu propriile gânduri și emoții poate fi la fel de importantă ca și conținutul acestora.

Bibliografie

Doorley, J.D., Goodman, F.R., Kelso, K.C. and Kashdan, T.B. (2020) ‘Psychological flexibility: What we know, what we do not know, and what we think we know’, Social and Personality Psychology Compass, 14(12), e12566.

Hayes, S.C., Strosahl, K.D. and Wilson, K.G. (2011) Acceptance and Commitment Therapy: The Process and Practice of Mindful Change. 2nd edn. New York: Guilford Press.

Macri, J.A. and Rogge, R.D. (2024) ‘Examining domains of psychological flexibility and inflexibility as treatment mechanisms in Acceptance and Commitment Therapy: A comprehensive systematic and meta-analytic review’, Clinical Psychology Review, 110, 102432.

Neff, K.D. (2011) ‘Self-compassion, self-esteem, and well-being’, Social and Personality Psychology Compass, 5(1), pp. 1–12.

Ong, C.W., Barthel, A.L. and Hofmann, S.G. (2024) ‘The relationship between psychological inflexibility and well-being in adults: A meta-analysis of the Acceptance and Action Questionnaire’, Behavior Therapy, 55(1), pp. 26–41.

Ryan, R.M. and Deci, E.L. (2017) Self-Determination Theory: Basic Psychological Needs in Motivation, Development, and Wellness. New York: Guilford Press.