sorinnica.ro/poate-ca-nu-copilul-are-nevoie-sa-se-schimbe-poate-parintele-are-nevoie-sa-l-vada-altfel

„Copilul meu trebuie să se schimbe.” Uneori propoziția nu este spusă cu voce tare. Se ascunde în „de ce nu poate fi și el ca alți copii?”, „de ce face mereu asta?”, „de ce nu înțelege?”, „i-am spus de atâtea ori”.

Și, desigur, uneori copilul chiar are un comportament care trebuie schimbat. Are nevoie de limite, de învățare, de corectare și de consecvență. Dar există situații în care nu copilul este singura problemă care trebuie rezolvată. Poate că felul în care îl privim ne face să vedem doar o parte din el.

Același copil poate fi descris de un adult drept „încăpățânat”, de altul drept „perseverent”. „Sensibil” poate deveni „prea dramatic”. „Prudent” poate fi numit „fricos”. „Foarte activ” poate deveni „imposibil de controlat”. Cuvintele nu sunt doar etichete. Ele devin lentile prin care interpretăm următorul comportament al copilului.

Cercetările asupra atribuirilor parentale arată că părinții încearcă în mod constant să explice de ce se comportă copilul într-un anumit fel, iar aceste explicații pot influența emoțiile și reacțiile lor și, indirect, relația cu copilul. O revizuire sistematică a 67 de studii a găsit că atribuiri parentale mai părtinitoare, în special cele care plasează responsabilitatea problemei în mod rigid asupra copilului, sunt asociate cu mai multe dificultăți comportamentale și emoționale. Rezultatele nu înseamnă că părintele „produce” comportamentul prin felul în care îl vede, ci că percepția și comportamentul se pot alimenta reciproc.

Aici apare o idee importantă: poate că uneori nu copilul devine mai dificil, ci noi devenim mai puțin disponibili să observăm ce se află în spatele dificultății.

Când un copil răspunde obraznic, putem vedea lipsă de respect. Dar putem vedea și oboseală, frustrare, o nevoie de autonomie sau o abilitate de reglare încă în dezvoltare. Când refuză să participe, putem vedea lene sau opoziție. Dar putem găsi și anxietate, nesiguranță, suprasolicitare sau pur și simplu faptul că sarcina este prea dificilă pentru nivelul lui actual.

Nu înseamnă să justificăm orice. Înseamnă să facem diferența dintre comportament și persoană.

„A făcut ceva nepotrivit” este foarte diferit de „este un copil dificil”. Prima formulare lasă loc pentru schimbare. A doua poate începe să organizeze întreaga relație în jurul unei identități.

În psihologie, capacitatea părintelui de a se gândi la ceea ce se întâmplă în mintea copilului — ce simte, ce intenționează, ce înțelege și ce nu poate încă să controleze — este numită funcționare reflexivă parentală sau mentalizare parentală. Cercetările o asociază cu sensibilitatea parentală, calitatea interacțiunilor și unele rezultate ale copilului.

Mai există și un detaliu pe care îl uităm ușor: copilul nu vine într-o relație neutră. Temperamentul, sensibilitatea și nivelul lui de autoreglare influențează felul în care răspunde la parenting, iar comportamentul parental îl influențează la rândul lui. Literatura despre temperament susține astfel un model bidirecțional: unii copii sunt mai sensibili la experiențele parentale, iar aceiași copii pot beneficia mai mult și de parenting pozitiv.

Cu alte cuvinte, relația nu este doar „părinte care modelează copilul”, ci un sistem în care amândoi se influențează.

Poate că de aceea există momente în care o schimbare mică la adult produce o schimbare surprinzătoare la copil. Nu pentru că părintele „era de vină”, ci pentru că schimbarea contextului schimbă și ceea ce copilul face în acel context.

Să îl vezi altfel nu înseamnă să îi spui că orice reacție a lui este corectă. Înseamnă să te întrebi înainte de a interveni: „Ce văd?”, „Ce presupun?”, „Ce nu știu încă?”, „Ce ar putea însemna acest comportament pentru el?”

Apoi, ceva și mai greu: „Cum mă face pe mine să mă simt acest copil?”

Poate te irită pentru că are nevoie de mai mult timp decât ceilalți. Poate te neliniștește pentru că pare nesigur. Poate te provoacă tocmai pentru că îți seamănă într-un loc pe care tu nu îl accepți la tine. Sau poate îți trezește o teamă foarte simplă: „Dacă nu reușesc să îl ajut, ce spune asta despre mine ca părinte?”

Un studiu longitudinal publicat în 2025, pe 656 de cupluri de părinți, a arătat că percepțiile părinților asupra comportamentelor problematice și prosociale ale copiilor erau legate de stresul parental, inclusiv prin autocompasiunea părintelui. Cu alte cuvinte, felul în care vedem comportamentul copilului poate participa la dinamica stresului din familie.

De aceea, uneori, ceea ce are nevoie să se schimbe nu este copilul, ci întrebarea cu care îl privim.

Nu „Cum îl fac să fie altfel?”, ci „Ce încerc să înțeleg și încă nu am înțeles?”

Nu „De ce face asta?”, ci „În ce situații apare și ce se schimbă înainte să apară?”

Nu „Cum scap de comportamentul acesta?”, ci „Ce abilitate nu are încă și cum îl pot ajuta să o construiască?”

Această schimbare de perspectivă nu elimină limitele. Le face mai precise.

Un copil poate avea nevoie să învețe să vorbească respectuos. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fie văzut ca „obraznic”. Poate avea nevoie să își îmbunătățească atenția. Dar asta nu îl transformă într-un copil „leneș”. Poate avea nevoie de structură. Dar asta nu înseamnă că este „dificil”.

Poate că unul dintre cele mai valoroase daruri pe care i le poate oferi un părinte este să nu îl reducă la cea mai grea versiune a lui.

Pentru că un copil crește și în direcția în care este privit. Iar uneori, înainte să cerem copilului o schimbare, merită să verificăm dacă nu cumva noi îl privim încă printr-o imagine mai veche decât copilul care se află acum în fața noastră.

Notă clinică

Dacă anumite comportamente ale copilului sunt persistente, intense sau afectează semnificativ școala, relațiile, somnul ori funcționarea familiei, este indicată o evaluare de specialitate. În același timp, când un părinte simte constant iritare, neputință sau stres în relația cu copilul, explorarea propriilor interpretări și așteptări împreună cu un psiholog sau psihoterapeut poate ajuta la diferențierea dintre o nevoie reală a copilului și o dificultate de perspectivă sau de relaționare.

Bibliografie

Andrade, B.F., Waschbusch, D.A., Doucet, C. et al. (2021) ‘Transdiagnostic Associations Among Parental Causal Locus Attributions, Child Behavior and Psychosocial Treatment Outcomes: A Systematic Review’, Clinical Child and Family Psychology Review, 24, pp. 431–454.

Chen, T., Xie, R., Yang, Q., Li, W. and Ding, W. (2025) ‘Parents’ perception of children’s behaviors, self-compassion, and parenting stress: Actor-partner interdependence model’, Journal of Family Psychology, 39(1), pp. 32–42.

Kiff, C.J., Lengua, L.J. and Zalewski, M. (2011) ‘Nature and nurturing: parenting in the context of child temperament’, Clinical Child and Family Psychology Review, 14(3), pp. 251–301.

Liu, P., Kryski, K.R., Smith, H.J., Joanisse, M.F. and Hayden, E.P. (2020) ‘Transactional relations between early child temperament, structured parenting, and child outcomes: A three-wave longitudinal study’, Development and Psychopathology, 32(3), pp. 923–933.

Slade, A. and Sleed, M. (2024) ‘Parental Reflective Functioning on the Parent Development Interview: A narrative review of measurement, association, and future directions’, Infant Mental Health Journal, 45(4), pp. 464–480.