sorinnica.ro/copiii-anxiosi-nu-au-nevoie-sa-fie-caliti

„Lasă-l să plângă, se obișnuiește.”

„Trebuie să învețe că viața este grea.”

„Dacă îl protejezi prea mult, va deveni slab.”

Astfel de afirmații sunt încă frecvente în educația copiilor. Ele pornesc adesea din intenții bune: părinții își doresc copii puternici, independenți și capabili să facă față provocărilor. Totuși, atunci când un copil manifestă anxietate, strategia de a-l „căli” prin expunere bruscă, critică sau minimalizarea emoțiilor sale nu este doar ineficientă, ci poate contribui la menținerea sau chiar intensificarea dificultăților emoționale.

Psihologia contemporană face o distincție clară între dezvoltarea rezilienței și expunerea la stres copleșitor. Copiii au nevoie să învețe să gestioneze frica, dar acest proces are loc într-un context de siguranță, sprijin și încredere, nu prin intimidare sau abandon emoțional.

Anxietatea nu este lipsă de voință

Anxietatea este una dintre cele mai frecvente dificultăți emoționale ale copilăriei. Studiile estimează că între 7% și 10% dintre copii îndeplinesc criteriile pentru o tulburare de anxietate la un moment dat în dezvoltare, iar multe alte cazuri rămân sub pragul clinic, influențând totuși funcționarea zilnică.

Din perspectivă neurobiologică, anxietatea implică activarea sistemelor cerebrale responsabile de detectarea pericolului, în special a amigdalei, în timp ce regiunile implicate în reglarea emoțională, precum cortexul prefrontal, sunt încă în dezvoltare la copii. Cu alte cuvinte, copilul anxios nu „alege” să îi fie frică și nu poate opri reacția doar pentru că i se spune să fie curajos.

Mitul „călirii”

Ideea că frica dispare dacă persoana este forțată să o înfrunte provine dintr-o interpretare simplificată a conceptului de expunere.

În terapia cognitiv-comportamentală, expunerea este una dintre cele mai eficiente intervenții pentru anxietate. Însă expunerea terapeutică nu înseamnă aruncarea copilului într-o situație copleșitoare și nici ignorarea suferinței sale.

Expunerea eficientă este:

• graduală;
• planificată;
• predictibilă;
• voluntară;
• adaptată vârstei;
• realizată într-un context de siguranță și susținere.

Atunci când copilul este forțat să confrunte o situație pentru care nu este pregătit, experiența poate confirma convingerea că lumea este periculoasă și că nu există adulți care să îi ofere protecție.

Evitarea și forțarea sunt două extreme

În mod firesc, părinții încearcă să reducă suferința copilului. Unii aleg evitarea completă: nu îl mai duc în locurile care îl sperie, răspund în locul lui, îl protejează permanent de orice situație inconfortabilă. Alții aleg extrema opusă: îl obligă să participe, îl ironizează pentru teamă sau îl compară cu alți copii.Ambele strategii pot menține anxietatea.

Evitarea transmite mesajul că pericolul este real și că copilul nu îl poate gestiona. Forțarea transmite mesajul că emoțiile sale nu contează sau că trebuie ascunse. Între aceste două extreme există o a treia cale: sprijinirea copilului pentru a face pași mici, succesivi, către ceea ce îl sperie.

Validarea emoțională nu înseamnă încurajarea fricii

Una dintre cele mai răspândite temeri ale părinților este că validarea emoțiilor ar întări anxietatea. În realitate, validarea nu înseamnă să confirmăm că pericolul există, ci să recunoaștem autentic experiența copilului.

Există o diferență majoră între: „Nu ai de ce să te temi.” și „Văd că îți este foarte greu acum. Sunt aici și vom face împreună următorul pas.”

Primul mesaj poate transmite că emoția copilului este greșită. Al doilea îi oferă siguranță fără a evita provocarea.

Rolul atașamentului securizant

Teoria atașamentului formulată de John Bowlby arată că baza dezvoltării emoționale sănătoase este existența unei relații în care copilul percepe adultul ca fiind disponibil și protector.

Paradoxal, copiii devin mai independenți nu atunci când sunt împinși prematur spre autonomie, ci atunci când știu că pot reveni la o bază sigură ori de câte ori au nevoie.

Această „bază securizantă” facilitează explorarea, asumarea riscurilor adaptative și dezvoltarea încrederii în propriile resurse.

Cum pot răspunde părinții?

Atunci când copilul manifestă anxietate, câteva principii sunt susținute constant de literatura de specialitate:

• ascultarea fără critică sau ironie;
• denumirea emoțiilor („Pare că ești îngrijorat.”);
• evitarea etichetelor precum „fricos” sau „slab”;
• încurajarea pașilor mici și repetitivi;
• aprecierea efortului, nu doar a rezultatului;
• modelarea calmului prin propriul comportament;
• evitarea reasigurărilor excesive, dar oferirea unui sentiment de siguranță.

Scopul nu este eliminarea imediată a anxietății, ci dezvoltarea sentimentului că emoțiile dificile pot fi tolerate și gestionate.

Curajul nu înseamnă absența fricii

Poate cea mai importantă lecție pe care o poate învăța un copil anxios este că frica nu trebuie eliminată pentru a merge mai departe. Curajul nu înseamnă să nu îți fie teamă. Înseamnă să poți face un pas înainte chiar și atunci când frica este prezentă, știind că nu ești singur.

Copiii dezvoltă această capacitate nu prin rușinare, comparații sau expuneri brutale, ci prin experiențe repetate în care adulții îi însoțesc, le validează emoțiile și îi ajută să descopere că pot tolera disconfortul fără a fi copleșiți de el.

În cele din urmă, scopul parentingului nu este să creștem copii care nu se tem de nimic. Este să creștem copii care au încredere că pot face față fricii și că există oameni de încredere alături de ei atunci când viața devine dificilă.

Notă clinică

Acest articol are scop exclusiv informativ și educațional și nu înlocuiește evaluarea sau intervenția unui specialist în sănătate mintală. Dacă anxietatea copilului persistă, interferează cu funcționarea școlară, relațiile sociale sau activitățile zilnice ori este însoțită de simptome severe, este recomandată evaluarea de către un psiholog clinician sau psihoterapeut specializat în lucrul cu copii și adolescenți.

Bibliografie

Albano, A.M. and Kendall, P.C. (2002) Cognitive Behavioural Therapy for Children and Adolescents with Anxiety Disorders: Clinical Research Advances. International Review of Psychiatry, 14(2), pp. 129–134.

Bowlby, J. (1988) A Secure Base: Parent-Child Attachment and Healthy Human Development. New York: Basic Books.

Chorpita, B.F. and Barlow, D.H. (1998) ‘The Development of Anxiety: The Role of Control in the Early Environment’, Psychological Bulletin, 124(1), pp. 3–21.

Creswell, C., Waite, P. and Hudson, J. (2020) Treating Anxiety Disorders in Children and Adolescents. The Lancet Psychiatry, 7(8), pp. 700–710.

Kendall, P.C. (2011) Child and Adolescent Therapy: Cognitive-Behavioral Procedures. 4th edn. New York: Guilford Press.

Siegel, D.J. and Bryson, T.P. (2012) The Whole-Brain Child. New York: Delacorte Press.

Silverman, W.K. and Field, A.P. (eds.) (2011) Anxiety Disorders in Children and Adolescents: Research, Assessment and Intervention. 2nd edn. Cambridge: Cambridge University Press.

Sroufe, L.A. (2005) ‘Attachment and Development: A Prospective, Longitudinal Study from Birth to Adulthood’, Attachment & Human Development, 7(4), pp. 349–367.