sorinnica.ro/de-ce-ne-alegem-parteneri-care-seamana-cu-parintii-nostri

Una dintre cele mai incomode descoperiri pe care le fac oamenii în relațiile lor este că partenerul actual seamănă, în anumite privințe, cu unul dintre părinți.

Poate că este la fel de critic. Sau la fel de distant emoțional. Poate că are aceeași nevoie de control, aceeași dificultate de a comunica sau, dimpotrivă, aceeași capacitate de a oferi siguranță și afecțiune.

De multe ori, această asemănare este observată abia după luni sau ani de relație. Iar întrebarea apare aproape inevitabil:

„De ce ajung să aleg persoane atât de asemănătoare cu părinții mei?”

Psihologia relațiilor sugerează că răspunsul este mai complex decât simpla atracție și are legătură cu experiențele timpurii de atașament.

Încă din copilărie, creierul nostru construiește modele interne despre cum funcționează relațiile. Aceste modele includ răspunsuri la întrebări fundamentale:

• Sunt demn de iubire?
• Pot avea încredere în ceilalți?
• Ce trebuie să fac pentru a fi acceptat?
• Cum se exprimă afecțiunea?
• Ce înseamnă apropierea emoțională?

Aceste reprezentări, numite în literatura de specialitate modele operaționale interne (internal working models), devin baza modului în care interpretăm și construim relațiile adulte.

Din această perspectivă, nu alegem întotdeauna ceea ce este sănătos pentru noi.

De multe ori alegem ceea ce ne este familiar.

Iar familiaritatea poate fi confundată cu compatibilitatea.

Dacă o persoană a crescut într-un mediu în care afecțiunea era oferită imprevizibil, este posibil ca în viața adultă să resimtă o atracție puternică față de parteneri indisponibili emoțional. Nu pentru că această dinamică îi face bine, ci pentru că sistemul său psihologic o recunoaște ca fiind cunoscută.

În mod paradoxal, ceea ce este familiar poate genera un sentiment de siguranță chiar și atunci când produce suferință.

Psihoterapeuții observă frecvent că oamenii încearcă, fără să conștientizeze, să rezolve în relațiile adulte conflicte emoționale rămase nerezolvate din copilărie.

Persoana care nu s-a simțit suficient valorizată poate căuta constant validarea unui partener critic. Persoana care a avut un părinte distant poate investi enorm într-o relație cu cineva greu de apropiat emoțional.

La nivel inconștient, există speranța că de această dată povestea va avea un final diferit.

Fenomenul este cunoscut în literatura psihodinamică sub denumirea de repetiție relațională. Nu repetăm trecutul pentru că ne place să suferim, ci pentru că mintea încearcă să găsească o soluție la experiențe care au rămas incomplete emoțional.

Totuși, nu toate asemănările cu părinții sunt problematice.

Dacă am crescut într-un mediu caracterizat de respect, stabilitate și siguranță emoțională, este foarte posibil să căutăm și să apreciem aceleași caracteristici la un partener.

Prin urmare, asemănarea cu părinții nu reprezintă în sine un semnal de alarmă. Important este să observăm dacă repetăm modele relaționale sănătoase sau modele care generează suferință.

Cercetările din domeniul atașamentului arată că experiențele timpurii influențează semnificativ alegerea partenerului, satisfacția maritală și modul în care gestionăm conflictele. Totuși, aceste influențe nu reprezintă un destin inevitabil.

Conștientizarea tiparelor relaționale poate modifica profund alegerile viitoare.

Unul dintre cele mai importante momente în dezvoltarea personală apare atunci când o persoană începe să se întrebe nu doar „De ce mă atrage acest tip de partener?”, ci și „Ce parte din istoria mea emoțională se activează în această relație?”.

Această schimbare de perspectivă transformă relația dintr-un simplu context afectiv într-o oportunitate de autocunoaștere.

Maturitatea relațională nu înseamnă să găsim un partener perfect.

Înseamnă să înțelegem ce aducem noi în relație: nevoile, vulnerabilitățile, rănile și așteptările formate cu mult înainte de întâlnirea cu persoana iubită.

Uneori, cea mai importantă întrebare nu este dacă partenerul seamănă cu unul dintre părinți.

Ci dacă relația pe care o construim astăzi ne ajută să devenim mai liberi decât am fost ieri.

Notă clinică

Acest material are scop informativ și educațional și nu înlocuiește evaluarea realizată de un specialist. Dacă observați că repetați constant tipare relaționale care generează suferință, dificultăți de atașament, teamă de abandon, conflicte recurente sau dificultăți în construirea unor relații stabile și satisfăcătoare, este recomandată consultarea unui psiholog clinician sau psihoterapeut. Explorarea experiențelor timpurii și a modelelor relaționale poate contribui la dezvoltarea unor relații mai sănătoase și mai sigure.

Bibliografie

Bowlby, J. (1988) A Secure Base: Parent-Child Attachment and Healthy Human Development. New York: Basic Books.

Fraley, R.C. (2019) Attachment in Adulthood: Structure, Dynamics, and Change. 2nd edn. New York: Guilford Press.

Johnson, S.M. (2019) Attachment Theory in Practice: Emotionally Focused Therapy (EFT) with Individuals, Couples, and Families. New York: Guilford Press.

Levine, A. and Heller, R. (2010) Attached: The New Science of Adult Attachment. New York: TarcherPerigee.

Mikulincer, M. and Shaver, P.R. (2016) Attachment in Adulthood: Structure, Dynamics, and Change. 2nd edn. New York: Guilford Press.

Siegel, D.J. (2020) The Developing Mind. 3rd edn. New York: Guilford Press.

Young, J.E., Klosko, J.S. and Weishaar, M.E. (2003) Schema Therapy: A Practitioner’s Guide. New York: Guilford Press.