sorinnica.ro/cand-viata-ta-arata-bine-din-exterior-dar-nu-si-din-interior

Există oameni despre care ai spune, fără prea multă ezitare, că le merge bine. Au un loc de muncă bun, o relație care pare stabilă, o casă frumoasă, planuri, vacanțe, oameni în jurul lor și suficiente motive pentru care viața lor să fie considerată una reușită. Și totuși, uneori, exact în mijlocul acestei vieți care „arată bine”, apare o întrebare pe care nu știu cum să o formuleze: „Dacă am tot ceea ce mi-am dorit, de ce nu mă simt mai bine?”

Întrebarea poate fi tulburătoare tocmai pentru că nu există un vinovat evident. Nu s-a întâmplat neapărat ceva grav. Nu există o pierdere majoră, o criză vizibilă sau un motiv pe care să-l poți arăta cu degetul. Din exterior, lucrurile sunt în regulă. În interior însă, ceva pare să nu se mai potrivească.

Uneori, problema nu este că viața ta este rea. Este că viața pe care ai construit-o a început să semene mai mult cu ceea ce trebuia să îți dorești decât cu ceea ce îți dorești în prezent.

Este o diferență subtilă, dar importantă.

Poți ajunge într-un punct în care să ai succes într-o viață pe care, dacă ai fi privit-o de la distanță cu zece ani în urmă, ai fi considerat-o ideală. Numai că omul care ești acum nu mai este exact omul care a formulat acele dorințe.

Ne schimbăm. Iar una dintre dificultățile maturizării este că uneori continuăm să executăm un plan pe care l-am făcut pentru o versiune mai veche a noastră.

Poate că ai vrut foarte mult o anumită poziție profesională și, când ai obținut-o, ai descoperit că îți consumă energia într-un fel pe care nu îl anticipaseși. Poate că ai visat să ai mereu o agendă plină, iar acum îți dai seama că tânjești după spațiu. Poate că ai confundat mult timp stabilitatea cu siguranța, performanța cu valoarea personală sau independența cu lipsa oricărei nevoi de ceilalți.

Și atunci apare una dintre cele mai incomode forme de disconfort psihologic: nu îți lipsește neapărat ceva. Nu te mai regăsești complet în ceea ce ai.

Psihologia a vorbit de mult despre diferența dintre sinele actual și imaginile despre cine „ar trebui” sau „ar fi ideal” să fim. Higgins, prin teoria discrepanței de sine, a arătat că distanța dintre aceste reprezentări poate fi asociată cu forme diferite de disconfort emoțional.

În viața de zi cu zi, această discrepanță nu apare întotdeauna sub forma unei tristeți evidente. Uneori arată ca o iritare fără cauză clară. Alteori ca senzația că fiecare zi este plină, dar nimic nu te hrănește cu adevărat. Poate apărea ca o oboseală care nu dispare după weekend, ca o lipsă de entuziasm în fața unor lucruri pe care „ar trebui” să le apreciezi sau ca o nevoie inexplicabilă de a evada dintr-o viață care, obiectiv, nu pare să te țină captiv.

Un semn interesant este felul în care reacționezi atunci când un plan se anulează.

Uneori simți dezamăgire. Alteori simți o ușurare disproporționată. Nu pentru că nu îți plac oamenii sau activitatea respectivă, ci pentru că, pentru câteva ore, nu mai trebuie să fii versiunea ta obișnuită: cea disponibilă, eficientă, prezentă, responsabilă, ambițioasă, sociabilă sau mereu în control.

Ușurarea poate spune uneori ceva ce programul tău nu spune.

La fel și invidia, despre care vorbim adesea ca despre o emoție pe care ar trebui să o ascundem. Nu orice invidie înseamnă că vrei ceea ce are altcineva. Uneori, ceea ce te tulbură la viața unei alte persoane nu este obiectul în sine, ci permisiunea pe care pare să și-o fi dat.

Poate nu invidiezi călătoria lui, ci libertatea. Nu invidiezi promovarea ei, ci faptul că pare să lucreze într-un ritm care îi permite să respire. Nu invidiezi relația lor, ci felul în care par să aibă timp unul pentru celălalt.

În acest sens, anumite comparații nu sunt doar despre „ce îmi lipsește mie?”, ci și despre „ce parte din mine vede acolo o posibilitate pe care eu nu mi-am permis-o?”.

Asta nu înseamnă că trebuie să-ți schimbi viața de fiecare dată când apare nemulțumirea. Dimpotrivă. Uneori, problema nu este viața în sine, ci faptul că ai început să o evaluezi aproape exclusiv prin rezultate.

Ai făcut. Ai obținut. Ai bifat. Ai avansat. Ai cumpărat. Ai construit.

Dar există și o altă întrebare: Cum este să fii tu în viața pe care ai construit-o?

Cercetările asupra bunăstării psihologice fac o distincție importantă între starea de bine asociată cu plăcerea și satisfacția și acea formă de bunăstare care ține de sens, dezvoltare personală, autonomie, relații de calitate și sentimentul că îți folosești în mod autentic capacitățile.

De aceea, o viață poate fi confortabilă fără să fie neapărat împlinitoare.

Poți avea puține probleme și, totuși, prea puțin sens. Poți fi foarte ocupat și să nu fii implicat cu adevărat în ceea ce faci. Poți fi admirat pentru cine ai devenit și să nu mai știi foarte bine cine ești atunci când nu mai ai nimic de demonstrat.

Poate cea mai dificilă întrebare nu este „Ce îmi lipsește?”, ci „Ce din viața mea continuă să existe doar pentru că, la un moment dat, am decis că așa trebuie să fie?”

Unele lucruri vor rămâne. Altele vor trebui renegociate. Unele ambiții merită păstrate, iar altele poate au fost construite din comparație, teamă sau nevoia de validare.

Și aici apare o capcană: ideea că, dacă viața nu ne mai satisface, trebuie imediat să facem o schimbare spectaculoasă. Să plecăm, să demisionăm, să începem ceva nou, să ne mutăm, să rupem relații, să reconstruim totul.

Dar uneori nu ai nevoie de o viață nouă. Ai nevoie să vezi mai clar unde ai dispărut din viața pe care deja o ai.

Poate ai nevoie să redescoperi o parte din tine pe care ai lăsat-o în urmă. Poate să renunți la o obligație pe care nimeni nu ți-o mai cere, dar pe care continui să o porți. Poate să faci loc pentru ceva care nu produce nimic măsurabil. Sau poate să recunoști, fără rușine, că un obiectiv pentru care ai muncit ani întregi nu te mai reprezintă.

Autenticitatea nu înseamnă să faci întotdeauna ceea ce simți și nici să refuzi orice compromis. Ea presupune mai degrabă o anumită congruență între ceea ce trăiești, ceea ce valorizezi și felul în care alegi să acționezi. Cercetările contemporane leagă autenticitatea de autonomie și congruență și arată că aceasta poate varia în funcție de context, nu fiind o stare permanentă pe care fie o ai, fie nu o ai.

Poate că, din când în când, merită să te uiți la propria viață nu ca la un proiect pe care trebuie să îl optimizezi, ci ca la un loc în care trebuie să poți locui psihologic.

Să te întrebi dacă ritmul în care trăiești îți permite să fii prezent. Dacă oamenii din jurul tău cunosc doar versiunea ta eficientă sau și pe cea vulnerabilă. Dacă lucrurile pe care le faci îți exprimă valorile actuale sau doar respectă promisiuni făcute cândva unei versiuni mai tinere a ta.

Și poate mai ales să observi ce se întâmplă în momentele în care nu trebuie să impresionezi pe nimeni.

Ce alegi atunci?

Ce te liniștește?

Ce îți trezește curiozitatea?

Ce faci fără să poți transforma imediat acel lucru într-un obiectiv, într-un rezultat sau într-o performanță?

Nu toate răspunsurile trebuie să conducă la schimbări mari. Uneori, simplul fapt că observi discrepanța este începutul unei reașezări.

Pentru că o viață bună nu este neapărat cea care arată bine în fotografii, în CV, în conversațiile cu ceilalți sau în comparație cu viețile pe care le vezi în jur.

Este și viața în care, atunci când rămâi singur cu tine, nu simți că trebuie să joci în continuare rolul omului care are totul sub control.

Poate că echilibrul cu sinele nu începe atunci când obții în sfârșit viața perfectă. Poate începe în momentul în care încetezi să mai confunzi viața care arată bine cu viața în care îți este bine să fii tu.

Notă clinică

Faptul că o persoană simte un gol interior în ciuda unei vieți aparent funcționale nu indică automat existența unei tulburări psihice. Este important însă ca această stare să fie observată mai atent atunci când persistă, se accentuează sau este însoțită de pierderea interesului și plăcerii, oboseală persistentă, tulburări de somn, anxietate, retragere socială sau afectarea funcționării cotidiene. În astfel de situații, o evaluare psihologică sau psihiatrică poate clarifica dacă este vorba despre o perioadă de reașezare personală, despre o problemă de adaptare sau despre o simptomatologie care necesită intervenție.

Bibliografie

Higgins, E.T. (1987) ‘Self-discrepancy: A theory relating self and affect’, Psychological Review, 94(3), pp. 319–340.

Ryan, W.S. and Ryan, R.M. (2019) ‘Toward a social psychology of authenticity: Exploring within-person variation in autonomy, congruence, and genuineness using self-determination theory’, Review of General Psychology, 23(1).

Ryan, R.M. and Deci, E.L. (2001) ‘On happiness and human potentials: A review of research on hedonic and eudaimonic well-being’, Annual Review of Psychology, 52, pp. 141–166.

Ryff, C.D. (2014) ‘Psychological well-being revisited: Advances in the science and practice of eudaimonia’, Psychotherapy and Psychosomatics, 83(1), pp. 10–28.

Ryff, C.D. and Singer, B.H. (2008) ‘Know thyself and become what you are: A eudaimonic approach to psychological well-being’, Journal of Happiness Studies, 9, pp. 13–39.